A uitat sa râda acum cinci ani, când maica-sa a parasit-o. De atunci, un singur lucru mai insenineaza copilaria Andreei Tudor: amintirea celei care i-a dat viata.
In fiecare zi, dupa scoala, se asaza la drum. Are locul ei: pe iarba crescuta anapoda, rezemata de gard, acolo unde crengile marului inca fac umbra. Câteodata, când nu are chef sa intre in bezna saraciei din casa, tot acolo invata – sub mar. De cele mai multe ori, sta si atât. Priveste in susul si-n josul drumului, doar-doar s-o opri cineva s-o intrebe de vorba. Nu se intâmpla prea des, insa. Copil sarman, imbracat cu ce gaseste bunica-sa la nimereala in bulendrele facute morman dupa usa, prafuit si mereu cu ochii tristi, Andreea nu este niciodata ceea ce s-ar numi un tovaras prea placut. Nici de joaca, pentru copiii din Giubega, nici de vorba, pentru oamenii mari. „Saraca de ea“ – este singurul alint pe care fetita de noua ani l-a auzit de vreo cinci ani incoace. Câte un colt de pâine rupt in plasa, ori un pachet de biscuiti mâncat jumate sunt atentiile pe care, din mila si nu din afectiune, i le intind satenii peste sant. In rest – liniste: inca un copil sarac uitat pe ulita.
A plecat la alt barbat
Acum cinci ani, viata Andreei era alta. Nu era nici atunci vreo printesa crescuta in vreun iatac de palat. Mânca tot pe apucate si hainele ii erau la fel de putine ca jucariile. Acum cinci ani insa – poate sa spuna acum, cu siguranta celor noua ani batuti pe muchie – era bogata: avea o mama, avea si sora. Erau o familie: ea, Ileana – cu doi ani mai mica, doi parinti si bunica-sa. Sarbatori, zile obisnuite, muncile de vara la câte unul ori altul prin sat, mesele sarace ca si ei, certurile ca in orice casa, toate erau lucruri marunte, care ii umpleau copilaria. O faceau sa se simta acasa.
Nu-si mai aduce aminte – abia facuse patru ani – când una dintre dimineti a speriat-o zdravan: era liniste, din nici o parte nu se auzea vreun zgomot. Nici vorbaria fara sir a Ilenei, nici dojenile aspre ale mamei. A iesit inspaimântata in curte, cautând in lacrimi chipurile dragi. Nu le-a mai vazut niciodata. Mai târziu, când a mai crescut, i-a spus bunica-sa tot adevarul. Maica-sa o parasise. O luase pe Ileana cu ea si plecase la alt barbat. Pe ea o lasase acolo, sa poarte pe umeri rusinea unei familii, batrânetea unei bunici si singuratatea unui barbat disperat.
A ramas amintirea
Cu vremea, amintirile Andreei au mai palit. Abia mai stie acum chipul femeii care i-a dat viata. Cât despre Ileana – acum, ca are aproape sapte ani, nici nu ar mai recunoaste-o daca ar intra pe poarta. Si totusi, in orele de dupa scoala, când nici lectii nu are si nici treaba prin curte, copila doar la ele se gândeste. Acolo, sub mar, pe iarba, departe de saracia din bezna casei, Andreea le duce dorul. Imbracata la nimereala, satula cu vreo pomana aruncata peste sant, fetita de noua ani isi deapana amintirile, ca un om batrân si obosit.
