Îndrăgostit de o Românie ale cărei note le-a purtat pretutindeni, după cum el însuşi mărturisea, Enescu l-a iubit pe Wagner, s-a regăsit în memoria lui Mozart şi s-a lăsat înduioşat de Schubert, ocrotit de părinţii al căror unic fiu rămăsese, într-un sat în care până şi asfinţitul era muzical.
„Mă trag din părinţi români şi m-am născut la Liveni, judeţul Dorohoi, în inima Moldovei. Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Şi acum mai văd ţăranii, în cămăşi albe, cu ilice albastre, cum cântau în asfinţit. Aceasta este cu adevărat ţara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine“, obişnuia să spună George Enescu.
Astăzi, casa modestă cu livadă adăposteşte o vioară-jucărie, pianina, desene, încercări muzicale, dar şi cărţile de şcoală şi fotografii ale familiei. Ocrotit de părinţi, care pierduseră şapte copii, doi la vârste fragede, iar ceilalţi cinci ucişi succesiv de o molimă, aici, în casa părintească, Enescu a compus prima sa operă pentru vioară şi pian, „Ţara Românească“, la vârsta de cinci ani, după lecţii de muzică luate cu lăutarul Niculae Chioru, pentru ca la opt ani să debuteze ca violonist. Studiul aprofundat al muzicii i-l va datora lui Eduard Caudella. Tot la Liveni, Enescu a creat „Poema Română“, în 1894. Aici i se păstrează manuscrisul operei „Oedip“ şi testamentul.
„Pentru mine, Enescu va rămâne una dintre veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe“, a mărturisit violonistul Yehudi Menuhin, unul dintre discipolii săi.
Istoria spusă de corzile viorilor
Alături de vioara din copilărie, Muzeul Naţional „George Enescu“ din Bucureşti păstrează trei viori pe care maestrul şi-a exersat arcuşul. Una dintre ele, o Guarneri creată în 1731, se face auzită şi astăzi, după ce Ministerul Culturii a reintrodus-o în circuitul concertistic, în 2008, atribuind-o prin concurs violonistului Gabriel Croitoru. Botezată impunător „Catedrala“, pentru acordurile sale maiestuoase, vioara este creaţia lui Giuseppe Antonio Guarneri, unul dintre cei mai vestiţi lutieri cremonezi. Viorile Guarneri au fost realizate în secolele XVI-XVII de familia de lutieri Guarneri, din Cremona. Cel mai faimos dintre aceştia a fost Giuseppe Antonio Guarneri, cunoscut ca Giuseppe del Gesu (1698 – 1744), considerat cel mai bun lutier italian după Antonio Stradivarius.
Alte două viori poartă semnătura lui Paul Kaul. Una dintre ele este o vioară obişnuită, cealaltă, însă, fiind făcută special pentru George Enescu în 1931, pe mâna lui, este mai mare decât una obişnuită. Enescu a plătit pentru ea 2.000 de franci francezi.
După iniţierea muzicală din casa părintească, George Enescu studiază, de la 12 ani, la Conservatorul din Viena, entuziasmând presa şi publicul. După absolvire, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris, unde îşi face debutul de compozitor în cadrul Concertelor „Colonne“ din Paris, cu Suita simfonică opus 1 „Poema Română“, datorită Elenei Bibescu, protectoarea sa. Avea 17 ani. În acelaşi an, începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Regina Elisabeta a României îl invită să cânte adeseori la Castelul Peleş din Sinaia, ocazie cu care Enescu compune o serie de lieduri, inspirate din poemele reginei, care-şi semna creaţiile cu pseudonimul Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două „Rapsodii Române“ (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa „Simfonie de maturitate“ (1905) şi „Şapte cântece“ pe versuri de Clément Marot (1908). Enescu a semnat şi piese de muzică de salon cu pseudonimul Camille Grozza. A fost distins cu Premiul de compoziţie „Pleyel“ din Paris (1903), cu titlurile de Ofiţer şi Cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), membru de onoare (1916) şi membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, membru corespondent la Academie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937), cu Premiul discului oferit de revista Candide din Paris (1933) şi cu Ordinul militar marocan – cravata de comandor – „Quissam Alaouite“ (1936).
În prezent, reşedinţa sa din Bucureşti, Palatul Cantacuzino, care adăposteşte picturi semnate de Costin Petrescu, Arthur Verona şi Nicolae Isidor Vermont, a devenit muzeu. Situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei, palatul construit în perioada 1898 – 1900 de arhitectul I. Berindey i-a aparţinut conservatorului Gr. Cantacuzino „Nababul“, care i-a adus faima de loc artistic, prin marile baluri care aveau loc aici.
În 1967, Maria Cantacuzino-Enescu, văduva compozitorului, a donat imobilul statului român pentru a deveni muzeu al muzicii, împreună cu cele patru viori.
Iubirile lui Enescu
Amintirile lui George Enescu, consemnate într-o serie de întrevederi difuzate în 1951 şi apoi editate de Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio, dezvăluie marile întâlniri, iremediabilele dezamăgiri ori iubirea compozitorului pentru Wagner.
„Cum să descriu Viena anului 1888, cum să evoc în ansamblu un oraş compozit, încărcat de atâtea amintiri şi curiozităţi? La vremea aceea, Viena nu era un oraş nemţesc, ci un fel de Turn Babel european. Scriind cuvântul turn, îmi amintesc de acela care decora Biserica «Sfântul Ştefan»“, nota Enescu la prima incursiune în Austria, alături de mama care îl veghea mereu. Fără a şti germană, Enescu este rapid cucerit de „fermecătorul, duiosul Schubert – nu există în Viena răscruce, străduţă, grădină în care să nu plutească amintirea lui, împreună cu alte nume murmurate pios – Haydn, Mozart, Beethoven“.
Compozitorul de care nu s-a putut apropia, întâlnindu-se cu el doar în memoria fantastică a tuturor notelor arcuite, este Mozart, după cum el însuşi mărturiseşte: „Este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le-a dat Dumnezeu, această facultate de a păstra în memorie toate armoniile ce mi-au trecut prin minte. Trebuie să spun că este singurul meu punct comun cu Mozart“.
Marea iubire rămâne însă Wagner, puţin ascultat în Austria, care îi preferă pe Mascagni, Massenet, Delibes şi Gounod. „Dacă mulţi oameni care au crezut că-l adoră pe Wagner la douăzeci de ani, îl neagă la cincizeci, este pentru că nu l-au iubit niciodată“, nota Enescu.
George Enescu moare în 1955, fiind înmormântat în cimitirul „Pere Lachaise“ din Paris.
