Comuna Bulzesti este cunoscuta drept locul de bastina al marelui poet Marin Sorescu, o vreme chiar ministru al culturii. Desi a trecut in lumea dreptilor, umbra lui te pindeste parca la fiecare colt. Iar liliecii copilariei sale, de care aminteste in stihuri, inca exista, ba chiar s-au intins si mai mult.
Pare incredibil, dar intr-o localitate care a dat un om de cultura atit de cunoscut nu exista camin cultural, un asemenea edificiu ridicindu-se abia acum, din banii comunitatii locale. In rest, Bulzestiul este o comuna frumoasa, prinsa intre paduri, cu oameni care-si vad de treaba, dar si cu unii care se cearta pe cite o palma de pamint. Ca peste tot…
Radacini de poezie
Marin Sorescu si familia lui
Comuna Bulzesti este, inainte de toate, locul natal al poetului Marin Sorescu. Nascut pe aceste meleaguri in urma cu 66 de ani, poetul si-a petrecut copilaria si o parte din perioada adolescentei devorind volume intregi de versuri apartinind clasicilor poeziei romanesti. Cartile le avea la indemina, intr-una dintre incaperile casei parintesti, stivuite cu grija pe rafturi de tatal sau, mare iubitor de poezie si poet de ocazie, dar decedat prematur, inainte ca baiatul sa implineasca virsta de patru ani. Despre poeziile lui Marin Sorescu stie toata lumea, dar despre familia lui stiu putini. Citeva destainuiri in acest sens apartin fratelui celui mare al poetului, Nicolae.
„Marin mergea cu oile pe deal si le uita pe acolo, el fiind cufundat in lectura. Dupa ce termina de citit o carte, dadea fuga acasa, de unde isi lua altele pe furis. Nu scapa insa nevazut de cite o vecina, care dadea alarma imediat. Parca o aud si acum: «Cumnata Nicolita, iar fugi Marin si lasa oile si veni sa ia carti!». Mama insa – cu toate ca ar fi avut nevoie de un sprijin de nadejde de cind ramasese cu toate treburile pe cap si cu sase copii in grija – raspundea: «Lasa-l, tato! Dac-o invata, norocul lui, ca scapa de sapa». La vremea aceea, Marin mai avea doi ani pina sa fie dat la scoala“, povesteste Nicolae Sorescu, fratele mai mare al poetului.
„Va ajunge om mare“
Un om care era argat venea adesea cu caruta la moara. Intr-o zi se intilneste aici cu boierul. Si argatul zice: «Domnu’ Grigorescu, avem aici in sat un copil al unei vaduve. Citeste poezii si mai are pina sa fie dat la scoala». Neincrezator, boierul i-a cerut sa-l aduca pe copil la el ca sa se convinga de spusele argatului. Asta se duce si gaseste copilul zbenguindu-se prin curte numai in camasa. Il ia si il suie in caruta peste saci si il duce la boier, care l-a intrebat: «Stii poezii?». «Stiu», a raspuns copilul si-a inceput sa recite poezii: «Luceafarul», «Penes Curcanul». Boierul a ramas mirat de una ca asta si a spus, in timp ce il lua in brate si-l pupa: «Va ajunge om mare»“.
„Duce-v-ati la lilieci!“
Mai tirziu, in anii de glorie, se intorcea in satul natal, atras de traditia si istoricul locurilor, care i-au servit drept sursa de inspiratie pentru multe din scrierile sale.
Volumul „La lilieci“ isi datoreaza numele bisericii cu aceeasi denumire construita pe aceste meleaguri in 1880, o data cu cimitirul. Strabunicul actualului preot paroh din Bulzesti a avut ideea la inceputul secolului trecut sa imprejmuiasca imobilul cu liliecii care pot fi vazuti si astazi strajuind biserica si cimitirul. Satenii erau atit de familiarizati cu noua denumire, incit in scurt timp au inclus-o in limbajul de zi cu zi.
Iar Marin Sorescu ii auzea adesea rostind in momentele de suparare blesteme de genul „Duce-v-ati la lilieci!“, adresate celor care le stricau linistea sufleteasca.
O familie de poeti
Sa compuna versuri era pentru Marin Sorescu ceva firesc. De inteles, daca tinem cont de faptul ca asemenea inclinatii erau specifice familiei.
Chiar tatal sau, Stefan Sorescu, poate fi considerat un exemplu – sub bombele care cadeau la Oituz si Marasesti nu se sfia sa faca versuri, fiind cunoscut drept „Poetul din transee“.
Aceleasi „apucaturi“ le are si Nicolae Sorescu, desi nu are decit patru clase primare, renuntind la scoala pentru a-si ajuta mama, ramasa vaduva de tinara. Acum in virsta de 80 de ani, poetul-taran Nicolae Sorescu se poate lauda cu un volum de versuri deja aparut – «Aripi de risipa». Dar nu-i place sa se laude cu propriile versuri. Prefera sa aduca vorba despre stihurile lui Marin sau, mai bine, despre marii poeti clasici. Insotit de ciinele sau, Kaizer – „I-am zis asa pentru ca e nume de imparat!“ -, iese deseori la poarta si acorda adevarate recitaluri cu poezii de Eminescu, Cosbuc sau Alecsandri in fata vecinilor. La virsta lui, stie in intregime „Luceafarul“, ba chiar il recita cu patos, patruns parca de versurile eminesciene. Si e mindru de asta.
