Nu este vorba de vreun tarim fabulos, ci de un petic de pamint aflat undeva la marginea Craiovei,la capatul strazii Girlesti. Lumea ii spune „La trenul pierdut“. Nu este un cartier, nici strada, nici ulita. Aduce mai degraba cu o vagauna mocirloasa, plina de buruieni si de noroaie. Un colt uitat de lume, ignorat de societate, in care si-au gasit adapost citeva familii.
Este vorba de vreo 25 de oameni, dintre care mai mult de jumatate sint copii – micuti, firavi si murdari. Chichinetele in care locuiesc sint murdare, inghesuite si reci, iar lemnele de foc si apa pentru spalat sint idealuri greu de atins. „Aici nu avem nimic. Nu ne ajuta nimeni. Nu primim nici ajutoare sociale, nici alocatii pentru copii pe motiv ca n-avem buletin de oras. Parca nici nu am exista. Am batut pe la toate usile, dar, in afara de promisiuni, n-am primit nimic. La primarie, cind m-am dus, dom’ primar mi-a spus ca ma domoleaza si ca ma farima. Io unde sa ma duc cu puradeii astia?“, spune Polu Caldararu, unul dintre locatari.
Copiii micuti sint desculti si aproape goi. Nu prea stiu ce inseamna sa manince pe saturate, pentru ca, atunci cind ai 15 guri de hranit si nici un venit, pare imposibil sa gasesti un mijloc de a-i indestula pe toti. „Ce mincam?! Apoi mai cautam prin containiere si luam ce mai gasim“, spune si consoarta lui Polu, Olga Mihai.
Uitati si la recensamint
Oamenii din catunul „La trenul pierdut“ pur si simplu nu exista. Copiii nu au acte si deci nu pot merge la scoala sau primi alocatie. Adultii au buletine, dar nu sint „de oras“, iar despre mutatie nu poate fi vorba, atita timp cit in acte locuintele lor nu exista. „Nici cu recensamintul n-au venit la noi. Au venit pina in capatul strazii si s-au oprit acolo. Noua nu ne-au dat numere la case, pentru ca nu stam legal“, povesteste Polu.
Locatarii au cerut sprijin chiar si la presedintie. Si s-au bucurat cind au primit un raspuns cu antetul institutiei. Numai ca scrisoarea oficiala nu promitea nimic si nu le oferea nici o solutie. Cu toate acestea, oamenii o pastreaza cu sfintenie la loc de cinste.
La prima vedere, locuitorii zonei par tigani. Femeile poarta fuste largi si au codite impletite, iar barbatii sint tuciurii si au un accent ciudat atunci cind vorbesc romaneste. Numai ca romanii ii considera tigani, iar tiganii nu-i accepta ca facind parte din aceeasi rasa.
„Am cerut sprijin organizatiei romilor, dar nu ne ajuta nimeni cu nimic. Nu sintem tigani cica! Noi sintem caldarari, e adevarat, dar cine sa ne sprijine si pe noi?“, se intreaba Olga, privind la ciurda de puradei din batatura. „Apoi imi vine sa iau copiii astia sa-i pun in fata trenului si dupa aia sa ma asez si eu acolo! Cind am cerut ajutor la otoritatile alea mi-au zis ca nu-i treaba lor, ca n-au facut ei copiii. Da’ io ce era sa ii fac? Sa ii las sa moara?“, completeaza ea.
Nu-si doresc nici palate, nici salbe de aur si nici mertane in fata portilor. Nici macar bani nu vor! Doar o caruta de lemne care sa le dezmorteasca oasele si siguranta ca nimeni nu-i va da afara din case ar fi suficiente. Suficiente ca sa traiasca un pic mai bine iarna asta, cu putina caldura in locuinte si mincind tot ce gasesc prin „containiere“.
