Traducere din etiopiană, note şi comentarii: R.H. Charles
Traducere în limba română şi îngrijire ediţie: Alexandru Anghel
Editura HERALD, 2006
Între cărţile aparţinând aşa-numitei literaturi apocaliptice, „Cartea lui Enoh“ este considerată cea mai de seamă – evident, din afara Scripturilor canonice. Acest tip de literatură porneşte de la postulatul conform căruia întreaga desfăşurare a lumii a fost predeterminată de Dumnezeu. În consecinţă, anumiţi iniţiaţi, aleşi ai lui Dumnezeu, ştiau când va veni sfârşitul acestei lumi. „Cartea lui Enoh“ aparţine perioadei anilor 200-150 î.d.Hr, chiar dacă specialiştii sunt de acord că doar anumite părţi au această vechime (partea „Apocalipsa Săptămânilor“). Nu voi insista în periodizarea fragmentelor acestei cărţi, aşa cum este ea descrisă în cuvântul înainte al cărţii (semnat W. O. E. Oesterley), însă voi spune că autorul părţilor cu cea mai mare vechime a fost depistat ca fiind un evreu care a trăit cândva în nordul Palestinei. Restul cărţilor incluse în „1 Enoh“ (cum mai este denumită, pentru a fi deosebită de „Tainele lui Enoh“) sunt scrise de „hassidimi“ (adică pioşi sau sfinţi) sau de către succesorii lor, fariseii. Alţi cercetători, precum Leszinsky, susţin că, prin modul în care se face referire la calendar, părţile originale ale lucrării sunt clar scrise de saduchei. El insistă în a prezenta „Cartea lui Enoh“ drept o reformă adusă de saduchei calendarului, plecând de la vârsta atribuită lui Enoh: 365 de ani. Cartea ar fi fost scrisă iniţial în ebraică sau aramaică, dar nu a rămas decât în versiunea etiopiană, după ce din versiunea greacă nu au supravieţuit decât puţine fragmente.
După aceste discuţii „tehnice“ voi spune că „1 Enoh“ debutează cu un vis în care eroului i se cere să intervină pentru „veghetorii cerului“, îngerii, anume cei care au comis fărădelegi cu fiicele pământului. Enoh transcrie această petiţie, după care se retrage şi aşteaptă anumite răspunsuri, care îi vin sub forma unor viziuni. Aşa aflăm că „veghetorii“ vor fi pedepsiţi şi că nu au nici o şansă să fie iertaţi. Enoh este apoi purtat de anumiţi îngeri peste ţinuturi îndepărtate şi peste Sheol (lumea de dedesubt, abisul, dar nu neapărat Iadul), după care sunt descrise ierarhia îngerilor, precum şi locul final unde vor fi pedepsiţi îngerii căzuţi. Enoh vede cei „şapte munţi măreţi“, dintre care pe unul dintre ei stă chiar Dumnezeu, dar are ocazia să vadă şi Pomul Vieţii, care va fi dăruit sfinţilor şi celor aleşi după ce va fi Judecata de Apoi. În secţiunea „Vedeniile din vis“ este susţinută judecata lumii prin potop, din cauza păcatului. Interesant este că păcatul originar este generat de căderea îngerilor. În secţiunea finală a cărţii aflăm de venirea lui Mesia şi de judecata pe care o va face aici, pe pământ, unde fiecare îşi va lua răsplata cuvenită. Mesia, la evreii vechi, se ştie, nu este neapărat de esenţă divină. Cartea prezintă o importanţă deosebită, afirmă R.H. Charles, întrucât influenţa lui „1 Enoh“ asupra Noului Testament a fost considerabil mai importantă decât a tuturor celorlalte cărţi apocrife sau pseudoepigrafice luate la un loc. Acelaşi traducător afirmă că mai multe doctrine din „1 Enoh“ au avut un rol modelator asupra doctrinelor corespondente din Noul Testament. Astfel, principalele elemente din „Cartea lui Enoh“ care au au exercitat o influenţă majoră asupra Noului Testament sunt Natura împărăţiei mesianice şi a vieţii viitoare, Mesia, Sheolul şi Învierea şi Demonologia.
