Ce înseamnă presiune în ţara lui Chiuariu?

Dacă vă mai amintiţi, când Tudor Chiuariu a fost paraşutat în funcţia de ministru al justiţiei, s-a apucat să pună cu botul pe labe procurorii enervanţi pentru colegii săi politicieni. Că a fost vorba de lipsă de experienţă, de lipsă de inteligenţă sau doar de ordin de la partid nici nu mai este important. Cert este că ne-am trezit peste noapte cu o variantă liberală a Rodicăi Stănoiu. Săracul politruc nu s-a prins că s-a schimbat ceva prin justiţie, aşa că a intrat cu picioarele în sistem.
Şeful DNA, Daniel Morar, l-a reclamat pe ministru la Consiliul Superior al Magistraturii pentru că i-a dat nişte telefoane nepotrivite imediat după instalarea în funcţie. Chiuariu i-a cerut lui Morar să-l ţină la curent cu dosarele importante, să nu mai critice decizia parlamentului de dezincriminare a unor fapte penale şi „să nu se mai apară cu dosare importante în presă în perioada referendumului“. Martorii aflaţi cu Morar în cameră au relatat inspectorilor că acesta era „vizibil marcat“, „surescitat“ şi „într-o stare de vădită tensiune“. Culmea este că şi Chiuariu avea martori în birou, fosta directoare pentru relaţia cu procurorii, care spune că ministrul vorbea „pe un ton ridicat şi pe un fond de vădită enervare“.
Avem deci conţinutul convorbirilor şi martori. Din aceste scene, mi se pare că imberbul ministru încerca să pară Gigi Duru şi să îi bage în cap procurorului de la bun început cine este şeful. Nu  i-a mers. Morar s-a plâns la CSM. Inspectorii de acolo au desfăşurat o anchetă şi au trimis raportul spre discuţie în plenul Consiliului. În şedinţă secretă, în prezenţa ministrului şi în absenţa lui Morar, CSM a decis că nu e chiar aşa mare tragedie şi a scos unele fraze critice din raport. Apoi a tras concluzia că ministrul a făcut „o anumită presiune“, dar care nu a fost de natură să afecteze independenţa procurorilor.
CSM introduce astfel o noţiune foarte interesantă: presiunea fără presiune. Sau semipresiunea, dacă vreţi. Totuşi, mă frământă o întrebare: ce anume ar fi considerat CSM că se ridica la rangul de presiune? Poate să-i strângă lui Daniel Morar degetele în uşă? Sau atunci s-ar fi considerat că un procuror nici nu prea are nevoie de degete, aşa că presiunea uşii asupra degetelor nu ar fi fost de natură să-i afecteze activitatea. Exagerez puţin, evident, dar numai pentru a expune logica defectuoasă a CSM.  A spune că un ministru a făcut presiuni, dar nu genul de presiuni care ar putea timora procurorii, este ca şi cum a spune că Gigel a violat-o oarecum pe Didina. Dacă Daniel Morar nu a urmat obiceiul tradiţional al procurorilor în faţa telefoanelor de la miniştri  – ciocu’ mic şi joc de glezne -, ci a reclamat la CSM acest caz, asta nu înseamnă că ministrul nu a acţionat abuziv. A făcut-o. Iar CSM, chiar instituţia pentru care am cheltuit o mulţime de bani şi timp ca să apere independenţa justiţiei, nu bagă în seamă violatorul şi trimite victima la plimbare, spunându-i ceva de genul „se mai întâmplă, nu pune la suflet, trece“.