La cât timp după naşterea bebeluşului ne putem întoarce la serviciu? Cât să rămânem acasă cu cel mic? O lună-două, până se reglează cu somnul şi cu laptele? Sau mai mult, ca să nu-i furăm nici o picătură din cea mai sănătoasă mâncare din lume, care-i întăreşte organismul? Până la doi ani, cum permite legislaţia, când e mai independent şi pregătit de grădiniţă?
Relaţia cu mama este importantă pentru dezvoltarea individului încă din prima zi de viaţă. În România, mămicile sunt încurajate să rămână acasă cu bebeluşul timp de doi ani după naştere. Cu toate acestea, din cauza situaţiei financiare, multe femei se grăbesc să-şi reia munca pentru un venit în plus. Această alegere este foarte personală, depinzând de contextul vieţii fiecăreia. O decizie grea, intimă şi riscantă, scrie avantaje.ro. Orice am alege, mai târziu se poate dovedi că am greşit. Mai mult decât atât, ori de câte ori copilul va fi bolnav, agresiv, fricos, iresponsabil, timid sau plângăcios, ne vom acuza sau vom fi acuzate că nu s-ar fi întâmplat asta dacă am fi procedat altfel la timpul potrivit. Există câteva lucruri demonstrate ştiinţific şi universal valabile, de care putem să ţinem cont atunci când alegem cum să împărţim timpul între copil şi muncă: „Îmi construiesc o carieră şi apoi fac un copil“; „Vreau să-i ofer tot ce nu am avut eu şi pentru asta am nevoie de bani!“; „Mi-a spus doctorul să stau la pat ca să apuc săptămâna 38; mai am ceva de terminat la birou, dar de săptămâna viitoare sunt cuminte!“; „Nu pot să-mi permit să stau acasă cu copilul pe 800 de lei. Numai rata la maşină e atât!“; „Am lipsit deja cinci luni de la birou; până mă întorc, sigur îmi ia cineva locul şi am muncit atât de mult să ajung aici!“. Astăzi, femeile muncesc, aduc bani acasă, sunt bune profesioniste. În acelaşi timp, ele dau viaţă şi vor să se comporte ca nişte mame bune. A găsi echilibrul între grija şi dragostea pentru copil şi siguranţa zilei de mâine şi împlinirea profesională este una dintre marile provocări ale femeii din societatea contemporană.
Dependent de dragostea părinţilor
Întreaga dezvoltare fizică, emoţională şi intelectuală a copilului depinde de dragostea cu care este înconjurat şi de încrederea pe care o are în cei apropiaţi. Copiii se nasc cu capacitatea de a primi dragoste şi de a căpăta încredere. În primele luni de viaţă, contactul fizic, privirea, zâmbetul, mângâierea şi îmbrăţişarea sunt, pe lângă hrană, fundamentale. Bineînţeles, combinaţia ideală a acestora o oferă mama. Cu excepţia momentelor imediat după naştere, nu s-a putut identifica ştiinţific o perioadă critică, în care dragostea şi încrederea apar sau se dezvoltă, după cum nu s-a putut dovedi nici că persoana care hrăneşte copilul este prima pe care el o iubeşte sau pe care o iubeşte cel mai mult. Cu cât dovezile de dragoste din partea părinţilor apar mai târziu sau mai rar, cu atât încrederea copilului scade.
Un experiment celebru a arătat că un pui de maimuţă orfan preferă să se cuibărească în braţele unei maimuţe de jucărie cu ochii mari şi blăniţa catifelată decât să bea lapte dintr-un biberon de metal legat de o plasă metalică. Totodată, specialiştii sunt de acord că, în primele luni de viaţă, un copil învaţă fie că lumea e bună, primitoare şi frumoasă, fie că e rece, neprimitoare şi nesigură.
Care e timpul potrivit?
Psihologii apreciază că orice decizie a părinţilor – inclusiv momentul în care copilul poate fi dat spre îngrijire unei terţe persoane – trebuie să vină la timpul potrivit, să ţină cont de ritmul de creştere a acestuia. Cu alte cuvinte, momentul când copilul se desparte de mamă trebuie aşteptat, ales şi chiar creat. Copilul trebuie pregătit pentru un ritm de viaţă nou, pentru alte priviri, voci, atitudini.
Oricât de puţin ar fi stat copilul cu mama lui, stilul ei este inconfundabil şi de neînlocuit, iar efectele schimbării sunt evidente: copilul plânge, îşi pierde pofta de mâncare, e agitat, agresiv sau, din contră, este apatic şi trist. Astfel, toate cele trei părţi implicate – mama, copilul şi bona/bunica – sunt din ce în ce mai convinse că undeva e o greşeală. Mama devine stresată, iar starea ei se transmite tuturor membrilor familiei şi copilului, în special.
Cel mai important este ca mama să fie relaxată, împlinită şi fericită, pentru ca bebeluşul să crească echilibrat, să aibă o dezvoltare armonioasă.
