Ieri-dimineaţă, ploaia îmi ajunsese pe trotuarul din faţa blocului. După o secetă, îmi ziceam, merge o ploaie. Cafeaua obişnuită, un scurt „La revedere!“ şi ies pe uşă. Năuc, urc în primul taxi, indicând direcţia Universitate. Plătesc mecanic, calc într-o baltă şi mă îndrept spre edificiul care ţine cu o mână de fier cultura craioveană (poate sunt încă adormit…), întâlnindu-l, iniţial, pe portar, care mă întreabă pe o voce joasă: „Dumneata unde mergi?“. „La cursurile «C. Brâncuşi»“, zic eu. Îmi indică o scară care nu semăna deloc cu cele pe care îmi tot fumam ţigările acum câţiva ani… În fine, sala de consiliu plină de oameni de diferite etnii: turcă, germană, daneză, bulgară, italiană, ucraineană. Un Babel, în toată puterea cuvântului. Îndreptându-mă către un scaun liber, lovesc, din greşeală, geanta unei domnişoare (despre care trebuie menţionat că era cu un cap mai înaltă decât mine) şi-mi cer scuze. Mi se răspunde într-o română perfectă: „Nu face nimic“. Nimic? Răsuflu uşurat, credeţi-mă. La ora 10.00 începe Festivitatea de deschidere a Cursurilor de Vară „C. Brâncuşi“. Directorul programului, conf. univ. dr. Mihaela Albu, prorectorul Universităţii, prof. univ. dr. Dumitru Topan, dl Alin Oprea şi asistent univ. drd. Daniel Ivănuş la prezidiu. Foarte repede realizez că domnişoara de lângă mine (cea cu geanta) e… din Cehia. Discută cu acea uşurinţă de care numai vorbitorii de limbi grele sunt capabili. O română perfectă. Mai fusese în România, am aflat mai târziu. Urechile, la prezidiu. Iau pe rând cuvântul cei amintiţi mai sus, subliniind importanţa acestor cursuri, faptul că deja s-a ajuns la ediţia a XII-a şi prima de când România e ţară europeană (Doamne, ce înaltă e cehoaica!), întărind evidenţele conform cărora România are ce arăta străinilor. De la literatura prolifică, la civilizaţie sau limbă, cultura română este, se pare, una dintre acelea care interesează. Ce atrage? Cursurile, care sunt diverse. Neaşteptat de diverse, aş zice. Cursuri de literatură, folclor, limbă română, excursii în diverse locaţii care au un background cultural, întâlniri cu oameni de cultură din Craiova şi alte activităţi din care am dedus că merge şi-o bere…
La final, aplauze, strângeri de mână şi un minitest pentru studenţii străini. Un test de limba română. Fără note, doar să vadă oamenii de unde pornesc. Ies, doar n-o să stau să suflu…
Afară, conf. univ. dr. Mihaela Albu, binevoitoare, îmi răspunde la o întrebare: „Ce se câştigă şi ce se pierde când se vorbeşte despre cursurile de vară?“. „Nu se pierde nimic, îmi răspunde Domnia sa, dimpotrivă. Reuşim să demolăm nişte mituri defectuoase. România nu e numai ţara lui Dracula sau a copiilor părăsiţi, a comunitarilor (câini, sunt convins) sau a corupţiei. Avem ce le arăta străinilor: avem un Marin Sorescu, avem un Brâncuşi…“, spune Domnia sa, referindu-se la zona sudică. Dar Institutul Cultural Român? „Ei încearcă o politică agresivă prin impunerea de traduceri. Aici încercăm menţinerea unor relaţii de durată prin intimizarea spaţiilor culturale“, răspunde interlocutorul meu, zâmbind. Îi mulţumesc, ies din clădire şi mă îndrept către redacţie. Cer o cafea, sorb şi-mi zic: „Doamne, ce înaltă era cehoaica!“.
