Filmele caută aproape întotdeauna să ne surprindă. Printr-o răsturnare de situaţie, printr-un final neaşteptat, prin introducerea unui element inedit sau a unei tehnici deosebite de filmare. E şi firesc să fie astfel, fiindcă, odată cu trecerea timpului, lăsând în urmă ceea ce a fost numită ”epoca de aur a cinematografiei”, publicul a devenit mai greu de mulţumit şi parcă cinefilii au tendinţa (şi, aş spune, chiar tentaţia) de a spune ”ştiu la ce să mă aştept de la acest film”, doar dacă au aflat în ce categorie se încadrează şi dacă au vizionat trailer-ul. Ca atare, producătorii le cer mai mult regizorilor şi scenariştilor, iar aceştia, la rândul lor, sunt în căutare de ceva care să spargă tiparele sau măcar să aducă un element nou.
Ce ne facem însă atunci când scenariul este atât de criptic încât, după vizionare, rămâi cu impresia că cineva ”te-a păcălit” şi că nu poţi descifra sensul a ceea ce tocmai ai văzut, că nu ai înţeles filmul (total sau parţial)?
Desigur, adevăraţii maeştri ai filmelor enigmatice lasă de obicei loc pentru două sau chiar trei interpretări diferite ale peliculei respective, rămânând la latitudinea spectatorului să aleagă ce îl mulţumeşte mai mult. Dar, chiar şi în aceste condiţii, astfel de filme se adresează unei categorii restrânse de cinefili. Majoritatea vor ca la sfârşit ”să afle totul”, să nu rămână cu niciun semn de întrebare. Ba chiar resping şi categorisesc drept eşecuri acele filme care nu întrunesc aceste condiţii, considerate de unii drept elementare.
Şi totuşi, unii regizori şi scenarişti mizează pe această carte posibil necâştigătoare, cel puţin din punct de vedere al succesului de box-office, încăpăţânându-se să-i atragă, ca într-o pânză de păianjen, pe acei cinefili amatori de bizar şi excentrici, parcă pentru simpla plăcere de ”a se juca” cu minţile lor.
Un clasic al genului este, fără îndoială, ”L’année dernière à Marienbad” (Anul trecut, la Marienbad), pelicula lui Alain Resnais distinsă cu Leul de Aur la Veneția, în 1961 (Cronica noastră, aici).
Liderul, probabil, de necontestat în acest gen este regretatul regizor american David Lynch. Dacă în popularul serial Twin Peaks bizareriile erau mai mult în personaje şi în modul de exprimare, iar enigma seriei era şi nu era tocmai inextricabilă, în majoritatea filmelor sale spectatorul are impresia că cineva tocmai a pătruns în mintea sa, simţindu-se neştiutor şi vulnerabil, ca să nu spunem ”senzaţia că tocmai a prizat ceva interzis”.
Mulholland Drive, Inland Empire, Lost Highway stau mărturie în acest sens, iar ultimul (tradus la noi ca ”Metamorfoze”) pare că le întrece pe toate.
Foto: Freepik
Un alt film care a spart toate tiparele întâlnite până atunci şi care este, de asemenea, suficient de criptic pentru a fi luat în discuţie este Enter the void (Soudain, le vide) al excentricului Gaspar Noé. Este drept că la un moment dat am întrerupt vizionarea din cauza efectelor stroboscopice aproape imposibil de suportat (efecte asupra cărora spectatorul este avertizat la început), dar pot afirma că, pur şi simplu, aşa ceva nu am mai văzut niciodată, şi există şi argumente pentru a considera că este mai degrabă o reuşită, chiar dacă una total ieşită din comun.
Este limpede că filmele de acest gen nu sunt făcute pentru succes de casă. Mulţi cinefili le contestă, alţii le consideră drept un eşec al regizorului în cauză (cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul filmului Dream House, de Jim Sheridan; e adevărat că, în majoritate, criticii au avut reacţii negative şi că însuşi regizorul a afirmat că este, probabil, mai curând o nereuşită – totuşi, după ce am vizionat filmul de două ori îndrăznesc să mă situez contra curentului şi să afirm că este unul bun, cel puţin în categoria ”mind twisting/psychological movies”, adică filme psihologice care îţi bulversează mintea) şi doar o minoritate se declară mulţumită de acest gen de ”experiment”.
Şi atunci? Ce îi determină pe unii regizori, mai ales ştiută fiind apetenţa Hollywood-ului pentru numere cu multe zerouri în dreptul încasărilor, să aleagă, poate, cea mai grea dintre căile posibile?
Personal, cred că este un fel de joc; aşa cum un şahist are în minte o reţea vastă, plină de zeci de posibilităţi, atunci când face o mutare aparent simplă, sau la fel cum un psihiatru reuşeşte să te descifreze chiar şi după felul în care clipeşti sau îţi mişti mâinile. Când îşi dă seama ce labirint fantastic poate construi, regizorul în cauză, mai ales dacă este unul talentat, nu se mai poate opri.
Autor Mihai Gîndu
