„Găseşti un loc de muncă, devii locul de muncă“; aşa sună o replică din filmul „Taxi Driver“. Când spui „taximetrist“, te gândeşti la înjurături, claxoane şi la absenţa codului rutier. Îţi vin în minte manelele sau muzica populară şi prosoapele transpirate din timpul verii. Şoferul de taxi a devenit, ca şi individ, un apelativ cu conotaţii urâte. O specie a societăţii care e judecată la grămadă.
De la ei afli lucruri care te intrigă, descoperi concepţii absurde sau şocante. Afli poveşti de viaţă. Când fluieri sau fluturi mâna nonşalant pe stradă după maşina galbenă şi te urci în ea, treci într-un univers nou. Cunoşti oamenii de la volan după gesturi, după vorbă, chiar şi după felul în care stau pe scaun. Mulţi şoferi de taxi se destăinuiesc; ca orice alţi oameni, simt nevoia de comunicare, chiar dacă uită să semnalizeze sau claxonează în exces. Cei în vârstă povestesc despre copiii lor şi spun că „monarhia e ideală pentru dezastrul ăsta“. Chiar îşi colorează limbajul prin expresii mai mult sau mai puţin vulgare când îşi aduc aminte că ei nu au cum să supravieţuiască altfel: „Eu din asta trăiesc, domnişoară, fir-ar al… Am copii, dar nu mă ajută; fiecare e cu treaba lui. Ce-mi rămâne din banii ăştia nu-mi ajunge, dar altceva nu pot să fac“. Te întristează, pentru că ştii că au o mare responsabilitate în meseria lor şi totuşi acceptă să stea ore întregi la volanul unei maşini pentru un „salariu“ infim.
„Ştiţi de când nu mi-a mai zis cineva aşa?”
Există taximetrişti care te fixează insistent. Nu din princina faptului că eşti femeie sau pentru că arăţi ciudat, ci pentru că le spui câteva cuvinte magice: „vă rog“ şi „mulţumesc“. „Ştiţi de când nu mi-a mai zis cineva aşa?“, se întreabă, privind în oglinda retrovizoare. Tot ei răspund: „Nici nu mai ştiu…“ Au uitat cum e să fie trataţi ca nişte oameni. Iar asta se întâmplă mereu, indiferent despre ce sistem vorbim. „E datoria lui să facă ce face“, ar spune unii, marcaţi de robotizarea umană prin care trece societatea.
Nu de puţine ori avem reacţii urâte la tentativele de discuţie ale şoferilor. Ochii daţi peste cap şi pufnitul cât mai zgomotos sunt nelipsite, dacă vrem ca „ăla să se simtă şi să tacă odată“. Şi, cel mult, un cuvânt bolborosit în gulerul de la geacă, rostit pe jumătate. Situaţia se schimbă uneori, la coborâre, când nu eşti lăsat să te dai jos până nu-ţi primeşti restul la centimă. „Lăsaţi, că e bine aşa!“, replici. „Aaa… Mulţumesc“, se uită uimit omul de la volan, în timp ce monedele îi zornăie în palmă. Iar tu, pasager şi client, eşti mirat de mirarea lui. Nu te aşteptai la corectitudine; nu te aşteptai nici măcar să pună ceasul pentru o distanţă relativ scurtă. Ştiai doar că taximetriştii „te jecmănesc şi te jupoaie“.
Mulţi prestează servicii de transport de persoane. Puţini sunt însă o companie plăcută de drum şi doar de la câţiva afli poveşti care merită spuse mai departe. Ştim că trebuie să te ducă la destinaţie, dar încearcă un „vă rog“. Iar la final, înainte să deschizi uşa, mulţumeşte-i. Chiar dacă e taximetrist, e om.
jiunimea.ro
