Două sute de lei pentru o cremă de zahăr ars. Aţi plăti banii ăştia? Dar dacă aţi şti că suma respectivă va ajunge la copiii care au nevoie, mai mult decât oricine, de un zâmbet şi de o îmbrăţişare? Înainte să răspundeţi, să vă spunem o poveste.
Este o poveste adevărată, din România anului 2010. Câteva zeci de angajaţi din reprezentanţa românească a unei companii-gigant, pe care o să-i numim, pur şi simplu, oameni, şi-au dat mâna pentru a picura un strop de fericire în oceanul deznădejdii care îneacă, în fiecare zi, copiii din centrele de plasament.
„Pentru acţiunile noastre de voluntariat, am ales centre dintre cele mai vitregite, cu nevoile cele mai mari. Până nu ajungi acolo, în mijlocul lor, nu îţi poţi imagina câtă nevoie au copiii aceştia de afecţiune, de cineva care să facă lecţiile cu ei, să se joace cu ei, să râdă cu ei, să le alunge tristeţea, chiar şi pentru o zi“, spune Doina, unul dintre oameni.
Ei, copiii, au părinţi doar în acte. Fizic, de mamă şi de tată îi despart nu doar zidurile centrelor care îi găzduiesc, dar, mai ales, lipsa căldurii şi a grijii, a cuiva care să le citească o poveste, care să îi ducă la şcoală, care să-l cheme pe Moş Crăciun…
La unul dintre centrele în care au ajuns oamenii, într-un colţ se ascunde cel mai zguduitor chip al tristeţii. Este cel al unei fetiţe care a ajuns la cămin după ce şi-a văzut mama ucisă de tatăl condamnat apoi la ani grei de închisoare.
Tristeţea le macină însă sufletele tuturor micilor chiriaşi fără voie. Pentru ei, acasă înseamnă altceva decât pentru majoritatea copiilor. Sau, mai bine spus, acasă nu înseamnă nimic.
„La orfelinatul pentru copiii cu dizabilităţi din Oneşti am mângâiat pe spate o fetiţă oarbă. Nu vă puteţi da seama câtă nevoie avea acel copil de aşa ceva… Nu mă vedea, însă, când a simţit mâna, s-a cuibărit cumva mai în spate, mai aproape… Este atât de impresionant ceea ce vezi ajungând în mijlocul lor, încât primele reacţii, fireşti, sunt să izbucneşti în plâns şi să îţi doreşti să fii un mic Dumnezeu, pentru a le schimba viaţa în bine“, povesteşte Remus, un alt om, convins că voluntariatul în folosul copiilor loviţi de soartă este un exemplu de urmat, o regulă chiar.
O săptămână de voluntariat pentru 200 de copii. Asta au făcut oamenii. Dincolo de alimente, de hăinuţe, de jucării şi de banii oferiţi centrelor pentru reparaţii, cel mai mult a contat apropierea de copiii care, la sfârşitul zilei, trăgeau de ei să nu mai plece. „Dacă vreţi să ştiţi cu adevărat ce înseamnă să ţi se rupă sufletul în două, atunci întrebaţi-ne pe noi“, spune un alt om ajuns, cu folos, în mijlocul copiilor fără copilărie.
În afară de Oneşti, oamenii au mai poposit să ajute la Voluntari, Săcele şi Târlungeni. Pare puţin, câtă vreme în România sunt mii de alţi copii care au nevoie de ajutor. Exemplul lor însă înseamnă de fapt ENORM prin ochii micuţilor care au uitat, pentru o vreme, de lacrimi.
Iarna rânjeşte tot mai aproape de noi. Cel mai mult îi sperie pe administratorii căminelor de copii, care, în unele cazuri, sunt în faţa unor dileme puţin spus dramatice. „Un director al unui astfel de centru ne-a spus despre o alegere cruntă: să taie din raţia de hrană a celor mici, pentru a avea bani destui să poată fi plătită căldura“, îşi aminteşte unul dintre oameni.
Cât despre crema de zahăr ars despre care am pomenit la început, vă spunem că desertul a fost unul dintre cele preparate de oameni acasă şi scoase apoi la licitaţie, la serviciu. Iar banii astfel adunaţi au mers tot la copii, cu toate că, uneori, nu există preţ ce poate fi plătit pentru a scăpa pe cineva de condamnarea la nefericire…
Vă întrebaţi cum se numeşte compania unde lucrează oamenii? Nu are nici o importanţă, pentru că ajutorul dat din suflet nu se măsoară în „poze“, ci în bucuria unor micuţi şi în dimensiunea exemplului ce poate fi urmat, chiar de astăzi, şi de alţii.
