Mogulii de presă au interese comune cu politicienii, evenimentele care se petrec dincolo de graniţe nu sunt subiecte de presă, titlul senzaţional înlocuieşte aportul de informaţie, la fel cum „nurii“ Elenei Udrea definesc noile tehnici de filmare, sintetizează Andrei Cornea tabloul presei româneşti.
Reporter: – Care consideraţi că este rolul major al presei şi de unde îşi trage aceasta legitimitatea?
Andrei Cornea: – Se poate vorbi despre mai mulţi factori, nu este unul singur. Sunt şi instituţii, apoi jurnaliştii înşişi. Orice redacţie cu prestigiu capătă o autoritate, pe care o şi poate pierde, desigur. Nu putem vorbi aici de societatea civilă, care e un cuvânt pe care-l folosim pentru a spune multe lucruri, ci mai degrabă de un patron, de un manageriat, e vorba de nişte intenţii deschise, de unele ascunse, evident. Rolul presei este important în România, dar e din ce în ce mai nesatisfăcător. Există cotidiene naţionale, presă naţională, presă locală, de nişă. Constatăm o degradare, în ultimii şapte-opt ani, a rolului presei ca factor de informare a publicului şi de comentator onest, nu partizan, al publicului. Factorii la care mă refeream privesc îngemănarea dintre interesele mogulilor de presă şi ale oamenilor politici, faptul că presa devine un mijloc de exprimare a opiniilor politice, de a face politică. Lucru care, până la un punct, e legitim, dar nu aşa cum se întâmplă aici.
Elena Udrea e filmată de jos în sus, Năstase nu apare niciodată aşa
Rep: – Ce înseamnă presa liberă şi când spunem că un cotidian, o televiziune, un jurnalist îşi îndeplinesc rolul fără cenzuri şi influenţe?
A.C.: – Nu mai avem cenzură oficială, la noi se poate publica orice şi chiar se publică orice, dar ceea ce e important de subliniat e că trebuie separat procesul redacţional de cel al patronatului. Cine gestionează resursele financiare ale publicaţiei, televiziunii, postului de radio respectiv nu ar trebui, decât într-o limită rezonabilă, că nu suntem purişti, să îşi impună punctul de vedere în ceea ce priveşte ceea ce se publică, apare pe postul respectiv. La rândul ei, redacţia ar trebui să distingă între informaţie şi comentariu. La televizor, chiar şi la Realitatea TV, apar titluri mari, care se comentează apoi în cuprinsul ştirilor, al jurnalelor de actualităţi. Sunt titluri-enunţ, literare, metaforice, care nu expun faptul, ci creează o tensiune, o comoţie. La fel, în multe publicaţii se observă o practică pe care toate şcolile de jurnalism o condamnă şi care se reduce, în esenţă, la titrarea de către un editor a unui material adus de un reporter în redacţie. Titlul ales contrazice flagrant conţinutul articolului sau dă un sens părtinitor materialului astfel tratat. Apoi, ca tendinţă, la noi cam toate publicaţiile sunt tabloide, ele publică şi analize, dar sunt mai ascunse. Când este o chestiune importantă în joc, dar mai complicată, cum ar fi Legea învăţământului, se trece rapid peste detalii, nu se fac analize amănunţite, motivându-se că oamenii vor să ştie informaţii concrete. Complexitatea problemei cere dezbateri, analize minuţioase. Toate aceste detalii tehnice care ar reieşi din ele, esenţiale pentru înţelegerea fenomenului, sunt escamotate. Se preferă discutarea în detaliu pe teme ca Elena Udrea, o temă pasionantă, se pare. În plus, presa, mai ales cea de televiziune, este foarte fixistă, urmăreşte anumite detalii, care, în alte părţi ale lumii, s-ar traduce prin procese răsunătoare. De exemplu, de multe ori, când este filmată Elena Udrea, cadrele pornesc, invariabil, de jos în sus, insistent şi tendenţios. Lui Adrian Năstase nu i se iau niciodată astfel de cadre. Ne interesează mai mult nurii, se pare, nu chestiunile de corupţie. La fel şi cu Monica Iacob-Ritzi. Dacă persoana din politică este mai în vârstă, altul este unghiul de filmare.
Rep: – Criza pe care o cunoaşte acum presa din România este doar una economică sau, mai grav, putem vorbi despre o criză de identitate care o dublează sau chiar o subîntinde pe cea economică?
A.C.: – Adevărul este că tot timpul presa românească trece prin criză, ca toată societatea, de altfel. Desigur, criza are şi considerente economice. Diminuarea activităţii economice a unei publicaţii, a unui trust sau post radio şi TV are ca rezultat scăderea publicităţii, ceea ce atrage alte dificultăţi financiare. Pe lângă acestea, apar şi crize interne. E o problemă fundamentală legată de autoritatea, de credibilitatea presei. Oamenii se uită la TV, la tabloide, ascultă tot felul de emisiuni de entertainment la radio, caută pe net, media înseamnă distracţie. Problema e cu ce rămân. Sunt mai informaţi, ştiu mai bine ce se întâmplă în lume? Am sesizat un dispreţ al presei româneşti pentru tot ceea ce se întâmplă în lume. Nu trebuie să aflăm doar că se petrec nişte catastrofe, ar trebui să ştim mai multe despre evenimentele politice şi culturale, să avem la îndemână analize. Ar trebui stârnit interesul publicului pentru astfel de informaţii, pentru afacerile europene, de exemplu, de vreme ce suntem acum o ţară din UE. Mulţi călătoresc sau au servicii în alte ţări, iar astfel de ştiri ar fi de interes.
Presa a ajuns să fie aliată cu inamicii săi
Rep: – În ce termeni ne putem referi la relaţia dintre presă şi politic sau, mai direct, dintre jurnalist şi politician?
A.C.: – Până acum, când politicienii erau în opoziţie, erau prieteni cu presa. Imediat ce ajungeau la putere, deveneau ostili. În ultimii ani, Traian Băsescu a devenit ciuca bătăilor în presă, dar din vina ambelor părţi. Pe de o parte, Băsescu este un om spontan, dar această spontaneitate degenerează în aciditate. Uneori, este gata să treacă la exprimări familiare, ca să nu spun agresive, la adresa anumitor oameni. Pe de altă parte, presa a ajuns să fie, în parte, aliată cu inamicii săi. Ca reacţie, Traian Băsescu se gândeşte să construiască un „eveniment de presă“, se duce la o serbare populară, unde se apucă să arunce cu săgeţi în moguli, iar aceştia ripostează, la rândul lor. Nu ştiu ce câştiguri aduce acest război pentru presă. Preşedintele însă iese sigur în câştig, printr-o publicitate gratuită permanentă. Nu avem o presă de autoritate, nu există în România un organ de presă care să deţină o autoritate mai presus de partizanat. Dacă ar exista, cel aflat în război cu o astfel de publicaţie ar pierde negreşit prin comportamente de genul celor amintite mai sus. Mă uit la posturi de ştiri şi văd anumiţi comentatori politici, dar şi personalităţi politice, ca Emil Constantinescu sau Victor Ciorbea – deşi n-am înţeles prea bine rolul lor în platou – ca şi alte persoane, de tot felul, fără un rol politic important, care nu reprezintă partide importante şi, totuşi, apar ca politicieni şi epuizează răbdarea publicului.
Rep: – Are presa românească propria-i agendă, subiecte, teme pe care să le impună spaţiului public?
A.C: – Mai sunt încercări. Agendele politice, cel puţin, sunt construcţii de presă. S-ar putea să existe încercări de a construi dezbateri pe teme, dar prea puţin importante. Jurnaliştii sunt luaţi de val şi cad, adesea, în plasa evenimentelor de moment. Oricum, unei publicaţii tip cotidian nu-i poţi cere o viziune. Dincolo de toate acestea, mi-aş dori o anumită onestitate din partea presei.
Rep: – Situaţia de acum de la Cotidianul este una accidentală sau mai degrabă simptomatică?
A.C.: – Au mai fost schimbări bruşte la Adevărul, Gândul, atunci când a venit un nou patron sau când vechiul patron a schimbat politica editorială. Patronul are dreptul să nască o nouă redacţie, eu nu comentez decizia lui Vântu de a pune ce director editorial doreşte la Cotidianul. Cel care vine, la fel, are acest drept, de a construi echipa. Pe de altă parte, nu este deloc agreabil să vezi că tendinţa acestui ziar, vizibilă de multă vreme, accentuată acum, e de a deveni partizan, angajat într-o politică anti-Băsescu, fără nici un fel de ezitare. E o eroare! Unul e editorialul, care expune poziţia semnatarului faţă de persoane şi evenimente, şi alta e poziţia generală a ziarului. Cu afacerea Romoşan nu e vorba de o poziţie oficială, ci de atitudinea de a cenzura cu artă, despre care s-a vorbit de multă vreme. S-au scris destule lucruri pe tema aceasta, aşa că scoaterea articolului este o atitudine ridicolă. Dacă un ziar interzice un articol, acesta nu poate apărea în alt loc, pe net sau în altă publicaţie?
Rep: – Dumneavoastră cochetaţi cu presa, dar din postura de intelectual. Dacă aţi fi jurnalist de profesie, despre ce aţi scrie?
A.C.: – Dacă aş lucra în domeniu, m-aş concentra pe chestiuni de educaţie, cultură, patrimoniu cultural. Acestea sunt domeniile care m-ar avantaja din punct de vedere al cunoştinţelor mele. La politică generală „ne pricepem“ cam toţi. Din păcate, adesea, jurnalistul trebuie să se ocupe de toate, din toate domeniile, de aceea dă greş. Ar fi bine să se ocupe doar de lucrurile pe care le stăpâneşte.
