Pe amindoua le-a facut Jenica Chirca din Comani la 16 ani, cu unul din Stoenesti, care o batea. Intr-o zi, barbatul a plecat si mama a ramas sa le creasca de una singura, cum a taiat-o capul. Fara casa, fara masa, Jenica a trebuit sa lase atunci in spate toate birfele ulitei, sa-si inghita rusinea si sa faca pe slujnica in casa lu’ tata-sau. Si dupa ce a dat-o afara, satul de urletele copiilor, femeia s-a rugat de bunicu-sau sa-i dea un colt din tinda, sa-si culce fetele. Dar acum Jenica s-a hotarit: nu le mai tine. Sint mari, una are sase, alta sapte ani, pot sa se descurce si printre straini. Oricum o sa le fie mai bine acolo decit in tinda. Le da la casa de copii.
Dormisera toata noaptea in tinda, pe un pat vechi, din care nu mai ramasesera decit trei scinduri late. Nu fusese prima data, pentru ca in casa nu li se dadea voie sa intre in fiecare zi. Acolo, in camera buna, dormea al mic al lu’ tanti. In pat, bine acoperit cu paturici pe care le avusesera ele cind erau mai mici, cu maica-sa si cu taica-sau linga el. In zilele bune, pe ele le punea tanti sa se intinda la picioarele patului, pe un pres. Sa nu faca zgomot si mizerie, ca nu facea Jenica, mama lor, curat. Ea nu era buna decit de trindavit si intins mina. Si sa spuna la lume ce rau o duce ea cu fetele ei.
Noaptea trecuta, din cauza ei dormisera iar in tinda. Jenica se certase cu bunicu-sau si el ii spusese sa-si ia plozii si sa plece de la el, de nu, baga cutitu’-n ea. Daca i-a facut – si Dumnezeu stie ca n-a pus-o el sa-i faca la saispe ani – acu’ sa le poarte de grija. El i-a crescut pe ai lui, i-a asezat la casa lor. Sa zica saru- mina ca a tinut-o si pina acum, lasata de barbat, data afara din casa de ta-so, fara carte, fara serviciu. Sa plece de la el, ca n-are nevoie de vagaboande!
Era suparat tare bunicul… Andreea si Maria s-au pitit intr-un colt, asteptind sa se termine scandalul. Erau obisnuite. De citva timp, numai asta auzeau: si de la bunicu’, si de la tanti, si de la barbatul lu’ tanti, fratele lu’ mama. Si toate erau din vina lor, ca daca mama lor nu le-ar fi facut, nimeni nu s-ar mai fi certat. Ca din cauza lor, ca sa stea cu ele, nu se duce sa munceasca sa aduca bani in casa, ca nu e in stare sa se angajeze niciunde, analfabeta proasta, ca n-ar lasa-o nimeni sa vinda in magazin o piine. Ca, in loc sa faca si ea o scoala sau o meserie, a facut copii…
Dar cind or sa plece, o sa fie altfel. Stiu ele ca atunci nimeni n-o s-o mai necajeasca pe mama lor. Si nici ele n-or sa mai doarma in tinda. Or sa aiba paturi curate, cu paturi frumoase, moi. Asa le-a spus mama, si ele o cred. „E mai bine la casa de copii, nu va bate nimeni si e mincare buna, si jucarii frumoase…“
De atunci, numai la asta se gindesc, zi si noapte. Citeodata, mai ales cind trebuie sa plece de acasa si sa doarma in darapanaturile din marginea satului, Andreea si Maria se tin de mina pe sub zdreanta de cuvertura luata pe furis de mama lor si isi fac planuri. Ca or sa se duca la scoala, chiar in toamna asta, ca or sa aiba penare si ghiozdane colorate cum au vazut la copiii de pe ulita, ca or sa se uite la desene animate de care povestesc toti cind se string la pod sa se joace. Si mai ales n-or sa fie analfabete, cum le-a zis mama de atitea ori, iar asta, si-au dat fetele seama dupa cuvintul greu, era cea mai mare rusine, mai mare si decit vagaboanda…
De mama o sa le fie dor, asta stiau. Dar le-a zis ca o sa vina sa le vada. Si daca o sa le ia cineva acasa, vreo femeie mai bogata, o sa vorbeasca sa poata sa le viziteze. Si atunci or sa-i arate ce camera frumoasa au, cu papusi multe si rochite roz. Si ea o sa fie fericita – le-a zis – ca ele o vor duce bine, mai bine decit a dus-o ea vreodata cu betivu’ de tata-sau, mai bine decit oricare dintre copiii din sat. Or sa fie niste copii normali, asa le-a zis mama.
