Dosarul „Bondoc“
Daca nu ar fi existat, bondocul ar fi trebuit inventat, dar nu la Tuglui. Fiindca aici bondocul a scapat de pe tarlaua lui Calugaritoiu si a inlemnit, saptej de centimetri spre vest, pe fisia lui Paun. Medaliat dupa contrele din ’44 cu nemtalaii, veteranul Paun nu a rezistat provocarii si a pornit razboiul impotriva vecinului si a aliatilor acestuia. A pierdut razboiul, si-a pierdut si baba pe baricade, dar n-are vreme sa-si linga ranile. A gasit puteri in virful penitei si ne-a trimis un soi de jurnal al „razboiului de 70 de cm“, o poveste palpitanta, plina de actiune mioritica, pe care-o publicam in versiunea pura a autorului. Chiar era pacat s-o umbrim cu notite gazetaresti.
Experþii trec, bondocul rãmine
Pe data de 29 iunie 1999, m-am pomenit cu vecinul meu Cãlugãritoiu Marin cã s-a dus la capul grãdinii, i-a scos þãruºul de hotar ºi a plantat un bondoc de 70 cm in grãdina mea. Eu cind l-am vãzut, m-am dus la el ºi i-am zis:
„Mãi Marine, mãsurãtoare a mers de la Cruce inspre sfat. Tu de ce bãgaº’ bondocul la mine?“ El mi-a rãspuns cã ce te amesteci tu la mine, cã este grãdina mea. El mi-a spus cã-mi dã una in cap ºi mã ingroapã lingã bondoc, cã el este stãpin in grãdina lui. Eu i-am zis cã mã duc la primãrie sã vinã cineva sã mãsoare ca sã vadã cit bãgaº’ tu bondocul la mine. Eu m-am dus la primãrie sã-mi dea pe cineva sã mãsoare. Primarul mi-a spus sã deleg pe cineva sã vinã la faþa locului. Primarul a delegat pe vicele primar Totoroaþã Marin ºi pe referenta agricolã Dobre Flori. Au venit ºi a mãsurat cã bondocul este la mine 70 cm. Ei mi-au spus cã bondocul este la mine 70 cm, mãsurind de trei ori. Eu i-am spus domnului primar: <<Vã rog sã-mi daþi o adeverinþã pentru a-l da in judecatã>>. Primarul mi-a dat adeverinþa. Eu m-am dus la Judecãtorie ºi l-am dat in judecatã. Acest dosar s-a judecat pe data de 20 august 1999. La tribunal i s-a pus in vedere sã mute bondocul ºi sã taie ºi nucu’ care imi umbrea grãdina ºi sã-mi dea 500.000 de lei despãgubiri. Eu am cerut la Tribunal executor judecãtoresc sã vinã sã-mi mãsoare grãdina. Ei nu au vrut sã-mi dea, spunindu-mi sã inaintez dosar la Parchet. Parchetul mi-a spus cã vine de la primãrie ori primarul, ori ºeful de post din comunã. Nu a venit nimeni. Pe 6 septembrie 1999 am fost la Parchet ºi mi s-a spus cã au dat telefon la primãrie ºi primarul a rãspuns cã nu este adevãrat, cã nu este bondocul la mine in grãdinã. Mi s-a achitat dosarul cu nr. 14484, judecat pe data de 20 august 1999.
Vã rugãm sã meargã de la dvs. oricine sã verifice dosarul meu. Domnul primar i-a spus sã mute nucul ºi sã mute bondocul, cã mi-a achitat dosarul. ªi sã nu-mi dea nici un ban, cã a achitat dinsul dosarul. Eu m-am dus din nou ºi am fãcut alt dosar ºi s-a judecat. Eu am pus pe avocatul Tomiþã. Avocatul mi-a spus sã aduc expert ºi sã pun doi martori. Eu am pus martori pe Stanciu Dinu ºi pe Andrei Truicã, tot din comuna Þuglui. A venit expertul ºi a mãsurat ºi a vãzut cã bondocul este bãgat la mine. Cu expertul au fost ºi cei doi martori. Cind s-a dus expertul la primãrie, primarul a spus cã nu este adevãrat cã eu am mai mult teren. Eu am casã din 1954 tot pe aceeaºi linie de case. Pe data de 5 februarie 2000, m-am dus la primar ºi i-am spus: „D-le primar ce aveþi cu mine cã eu am acelaºi teren din 1954, de la bunicul meu“. Dl primar mi-a rãspuns cã sã-l las in pace ºi m-a dat afarã din primãrie, spunindu-mi cã mã face el pe mine. Eu i-am spus cã mã duc in audienþã pe data de 7 februarie 2000 la dl prefect. El mi-a spus cã pot sã mã duc ºi la Dumnezeu, cã nu are nimeni ce face.
A murit soþia de supãrare
Pe data de 7 februarie 2000 cind am fost in audienþã, dl prefect era in ºedinþã cu primarii ºi nu mã poate primi in audienþã. De la biroul prefectului mi s-a spus sã depun o cerere ºi sã mã duc pe 14 februarie 2000, cã atunci are audienþã cu populaþia. Pe data de 10 februarie,
m-am pomenit cu primarul ºi poliþistul la poarta mea: <<Bã, striga primarul, bã, nu auzi, bã? Ieºi afarã din casã cã venirãm sã-þi mãsurãm curtea, ca sã i-o dau lui Cãlugãriþoiu>>. Eu eram in casã lingã soþie, cã era bolnavã rãu. Eu i-am spus: <<Ce ai cu mine ºi la ce ai venit, cã eu am curtea ºi casa din 1954. ªi vii dumneata acuma sã-mi mãsori curtea de atiþia ani de cind stau. Te rog, dom’ primar, dacã ai ordinul Parchetului sã-mi mãsori mie curtea, poþi intra in curte>>. El a fugit ºi le-a spus miliþienilor sã intre in casã sã facã un proces-verbal cã nu le dau voie fãrã ordinul Parchetului. Iar eu n-am semnat nici un proces-verbal. Ei mi-au spus cã sã le dau buletinul ºi sã mã amendeze ºi sã mã aresteze. Soþia plingea ºi imi spunea sã semnez. Eu i-am spus cã nu semnez nimic. Miliþienii, cind au vãzut cã soþia plingea, au ieºit afarã din casã ºi au plecat. Pe data de 14 februarie 2000, m-am dus din nou la dl. prefect in audienþã cã eram inscris pe listã al 18-lea.
Suind pe scãri ca sã merg in audienþã, m-am pomenit cu primarul lingã mine. M-a luat de mina stingã ºi mi-a zis: <<Bã, unde te duci tu, bã, cã nu te primeºte in audienþã pe tine, cã mã duc eu ºi spun cã pe tine nu te primeºte in audienþã>>. Ducindu-se inainte, cind mi-a venit ºi mie rindul, dl prefect a fost chemat intr-o camerã alãturi. Secretara domnului prefect mi-a spus cã pe mine nu mã primeºte in audienþã, deoarece a venit primarul comunei ºi i-a spus prefectului sã nu mã primeascã in audienþã, spunindu-mi sã ies afarã din birou. Eu cind am ajuns acasã, soþia plingea ºi mi-a spus cã moare. Eu am fost la dispensar ºi am dat un telefon la salvare sã vinã sã-mi ducã soþia la spital. Am luat soþia ºi am dus-o la Spitalul nr. 3 pe Calea Bucureºti pe data de 28 februarie. Am internat-o apoi la Spitalul nr. 1 Craiova. Cind m-am dus la ea pe data de 5 aprilie 2000 am gãsit-o la reanimare. Am gãsit un medic bãtrin care mi-a spus sã mã duc pe 6 aprilie, cã-mi dã salvarea sã o aduc acasã. Mi-a dat salvarea ºi am adus-o acasã, unde a ºi murit din cauza supãrãrilor ce le-am avut cu primarul. Pe data de 8 aprilie 2000 am ingropat-o. Anexez ºi seria DM nr. 591036 a certificatul de deces.
• Gheorghe PÃUN
Bunã ºi nemãritatã
Nu trecura cinci minute de cind o chema primarul la el in birou. Elena Cojocaru – cea mai frumoasa Elena din comuna, dupa recomandarea edilului, si din aceasta pricina, chemata sa fie felicitata – pasi in incapere, cu siguranta si dezinvoltura femeii de 35 de ani, care se stie si frumoasa, si desteapta, si devreme acasa.
Blonda, cu parul de lungime medie, ochi albastri. 65 de kilograme, 1,70 m. Adica „frumusica foc, desi nu m-a votat niciodata“, da primarul calificativul maxim.
Cu studii -secretara la Scoala din Tuglui. Fiica a satului, iubitoare peste masura, daca nu a vrut sa plece pina acum de la parinti. Si – atentie maxima! – nemaritata. Cum este posibil asa un lucru este desigur subiect de discutie pentru toata suflarea satului. Doar asa mindrete de fata nu gasesti pe toate drumurile, oricit ai cauta. Si acum ca acum, dar s-o fi vazut in urma cu vreo 10-12 ani, cind a vazut-o si domnul Nae de la Combinat: tinerica, zvapaiata, de nu-si mai lua omul ochii de la … bustul dumneaei. Pretendentii au curs girla inca de cind Elena era o fetiscana. N-a dus lipsa de admiratori niciodata, deci avea de unde sa aleaga. Atunci, care-i baiul?
„Am si eu pretentiile mele, nu? Si apoi, de ce sa ma grabesc? Sint inca tinara, pot sa mai astept“, spune Elena, deloc intimidata de darnicia in complimente a primarului. Si de ce s-ar grabi – stie ea ca nu e de dat oricui se arata. Nici singura nu e – are un prieten, cu care, cine stie…
Ei, dar pina una – alta, Tugluiul se poate mindri ca o are pe Elena Cojocaru – cea mai buna secretara si fata de maritat de pe tot cuprinsul sau!
Retrocedarea din Tuglui, vecina cu Constantin si Elena
Sfinta zi de Constantin si Elena a cazut intr-o miercuri. Toata lumea a chefuit, lasind treaba, grjile si neajunsurile deoparte. Primaria, asisderea, avea si ea ceva sfinti tupilati prin birouri. Si cum nu se facea – cit ar fi fost ea de primarie – sa nu o sarbatoreasca pe secretara Elena, pe inginerul Constantin si pe altii, au indeplinit cu totii repejor sarcinile pe ziua respectiva, s-au urcat in masini cu mic cu mare si cu vinisor si berica la portbagaj, si-au sters-o „la loc cu verdeata, unde-i umbra deasa“.
De paza a ramas doar… paznicul, fireste. Cu instructiuni clare ca edilii „lipsesc putin, au de facut niste retrocedari la padure“. Cu toate ca stia bine ca era treaba serioasa si ca nu se cade sa-si deranjeze sefii in activitatile desfasurate in teren, omul a indraznit totusi sa intrerupa nitel retrocedarea. Si veni primarul. Cam transpirat, cam imbujorat la fata – probabil de nenumaratele probleme pe care le ridica mereu astfel de treburi.
Pe masa-l astepta un plic.
„Ei, na, alta invitatie! Acum e in America specializarea…“, spune Paulica Neagoe, a lehamite. „Cine are timp de-asa ceva? Si lasa timpul, cine are bani? Pai daca avea consiliul local, nu ma duceam eu la Muntele Athos – tot specializare de primari si-acolo… Chestiile astea n-au nici un rost. Adica ne-apucam sa ne specializam dupa europeni, americani, si noi nu stim cum sa ne facem treburile dupa legile noastre. Primarul, domnule, ar trebui sa stea aici, sa vada de oameni, sa-i rezolve cu legile astea noi – cum ar fi retrocedarile. Nici in politica n-ar trebui sa intre. Oricum, la partid noi sintem mai la coada, cam ca in caruta cu prosti… “
Si, crezind ca, intr-adevar, il asculta cineva, Paulica Neagoe incepu sa spuna citeva din pasurile Tugluiului. Ca drumurile sint proaste, ca oamenii au probleme si n-au bani. Si primaria la fel, desigur. Adica, stai sa te gindesti, ce sa faci cu un buget redus cu 560 de milioane! Inseamna ca din aproape doua miliarde, din ce ramine dupa ce plateste salariile in primarie, vreun miliard patru sute, dupa ce are grija de prioritati – copii institutionalizati si persoane cu handicap – ei, deci dupa toate astea, sa mai faca si ceva la comuna. Cu ce? Din ce?
Primarul isi trase sufletul. Cald rau in primarie. Zapusala, nu alta! Mai bine era acolo, cu oamenii, la padure.
„Ca sa fiu sincer, nu eram chiar la treaba. Ei, ne dusaram si noi un pic la racoare. E si ziua secretarei… Se-ntelege, e sarbatoare. Stam si noi o lecuta si
ne-ntoarcem la lucru. Doar sa luam o gura de aer, atit…“
Usor grabit – doar era printre cei mai importanti invitati ai secretarei, nu – Paulica Neagoe incerca sa se achite de datoriile functiei cit mai repede posibil. Dar nu fu sa fie. Trebuie mai intii sa cheme pe domnisoara secretara de la scoala – tot Elena, si frumoasa pe deasupra -, sa mai cheme si pe mama Anica. Apoi se nimeri si problema cu bondocul lui nea Marin, care ii rapi doua ceasuri si mai bine.
In fine, termina. Vizibil nervos – si mai imbujorat ca niciodata, de data aceasta cu siguranta de la masuratori -, se intoarse la locul cu umbra deasa – o padurice de tei, cam la doi kilometri de sat, cu poiana bine ascunsa, fintina „numai buna de tinut berea la rece“ si asezata chiar linga o retrocedare. Dar ajunse prea tirziu: la spargerea chefului. Oricum, un lucru putu sa mai faca: sa-i duca inapoi la Tuglui pe secretara, inginer si pe ceilalti invitati. Si ca sa-si verse naduful, si sa-si racoreasca zaduful, se intoarse la padurice. Nu pentru mult timp, doar cit sa stinga fierbinteala cu apa rece de la fintina.
Fudula satului
Nicicind n-a putut fi gura satului oprita. Nici cind n-a avut motiv de cleveteala, ea tot n-a tacut. Asa ca Anica nu s-a suparat niciodata de ce s-a spus pe seama ei. Dupa ce a trait aici mai bine de saizeci de ani, cu barbat, cu copii, s-a-nvatat cu toate. Si n-a pus la inima nici laudele, nici rautatile, chiar daca au venit ele de la neamuri ori de la prieteni. Asa e lumea, zicea ea, si se gindea ca nu o data a luat-o gura pe dinainte si a spus vreo prostie.
Ca e fudula. Ca se gateste, isi pune muscata-n par si-si da cu rosu in obraz si pe buze. Ca la hora e cea mai mindra si mor flacaii s-o-nvirteasca la joc. Vorbe, vorbe… Odata, demult, cind era tinara si-i placea sa auda. Apoi l-a luat pe Jenica, Dumnezeu sa-l odihneasca. Si iar a vorbit lumea. Era frumos, cu situatie cit de cit. Si o tinea ca pe-o cucoana. O ducea la oras. La film au fost de doua ori. Si la circ, si la teatru o data. O purta in capoate scurte, ca zicea ca are picioare frumoase si asa vrea s-o vada el prin casa, gatita in materiale frumoase, cu flori si volane. A dus-o si la coafor, sa se faca permanent. Dup-aia au fost la o nunta. E, s-a simtit atunci ca o doamna de la oras, cu unghiile facute si cu margele asortate la rochie.
Si-acum mai tine Anica hainele bune pe care i le-a luat Jenica al ei. Si toaletele de aur, si pantofii de piele cu bareta. Le mai scoate din cind in cind si se uita la ele. De luat nu le mai ia pe ea, gata, le-a trecut vremea. Acuma, la saizeci si ceva de ani, ce sa se mai gateasca? Nici nu i-ar mai sta boita cu rosu pe buze si cu unghiile facute. Da’ atunci de ce nu le tace gura? Ca se imbraca intotdeauna curat, ingrijit, chiar si cind se duce la fintina sa ia apa? Sau cind iese la drum cu femeile sa mai stea de vorba? Ce, daca asorteaza fusta cu bluza si cu basmaua, asta inseamna ca e fudula? Da’ cum ar vrea ele sa se imbrace? Le-a mai spus ea la vreo doua ca o femeie nu e neaparat fudula daca pune niste haine mai de Doamne-ajuta pe ea. Si e vorba aici de cum ii place ei sa se vada, nu de ce cred ceilalti.
Acuma, de doi ani, poarta doliu dupa Jenica, da’ asta n-o-mpiedica sa se uite la ea cind se scoala dimineata si se spala pe ochi. Sa-i placa ei cind se vede in oglinda, ca are oglinzi peste tot. Chiar Jenica i-a pus una in geam, sa se vada in ea cind trece de la bucatarie. Si asa si-a facut obiceiul, intre treburi, sa arunce un ochi sa verifice daca fusta are vreo scama, daca basmaua sta drept. Uite, fusta asta – de pomana de la saraca Florica – si bluza facuta de noru-sa. Sint curate amindoua si neterfelite. Haine de toata ziua, nu altceva. Si miine o sa ia altele, sa nu le namoleasca pe-astia pina nu le-o mai putea spala. Sa stea ca altele, de se mai si ia de ele si le spune: cum pleci, fata, cu faina aia pe tine, nu te vezi si tu?
Fudula, ai? Si ce, sa zica ce-or zice, ca ei nu-i pasa. Si pina o sa-nchida ochii, tot asa o sa se poarte. Ce, daca e taranca, asa cum ii zic femeile, asta inseamna sa fii murdara? Nu, domnule, asta tine, cum zice noru-sa, de bunul- simt!…
