Verdele crud al Craiovei la Ploiesti

25 septembrie 2002. Nu am mai gasit locuri. Am vazut spectacolul stind in picioare. Sufletul cintecului romanesc, care mi-a fermecat studentia, era aici. Adevaratele valori erau puse in drepturi pe scena. A venit in orasul meu, in orasul lui Nichita, in care „cuvintele aduc ploaia“.

Doamne, printre atitea stihii l-am reintilnit!

Orasul era incendiat de primavara. Castanii se bucurau. Riuri de vint au batut peste inima mea inmuiata in cintec. Pe cerul de azur al scenei a deschis o lume in care am trait. I-am oferit in dar ce aveam mai de pret: „Ecoul frunzelor“, volumul meu de poeme lansat cu o zi in urma.

M-a sarutat pe timple ca un iubitor de frumos. Ii simt si acum muzica buzelor revarsata peste nelinistea din mine. Camasa lui cusuta cu fir de liliac alb ma imbia sa-mi odihnesc cuvintele. Vocea lui vibra cu un diez mai sus decit versul meu. Acorduri ale spiritului romanesc au triumfat. Dimensiuni noi erau deschise. Valente vii si virtualitati estetice au curs peste sufletele insetate de alb. Bratele lui mi-au mingiiat insingurarea inchisa-n nerostire. Privirile lui inaltau Soarele. Dorul meu dezbracat, sarutat pe vint de luna, scria pe strunele lui: verde crud, te voi auzi mereu in gradina, linga fintina visului meu!