El – gropar, ea – casnică. Nu este povestea vreunui cuplu de profesori universitari ori cunoscuţi politicieni, cu destine complicate şi ascensiuni profesionale năucitoare, ci a unor oameni simpli. În ciuda acestei simplităţi, povestea lor este frumoasă şi romantică. Adică aşa cum le stă bine unor oameni care se iubesc.
Îl găsii pe Ion la groapă. Ascuns după zeci de cruci albe, spărgea pământul cu târnăcopul, pe dimensiunile mortului care urma să vină din clipă-n clipă. Plin de sudoare şi de pământ galben, bărbatul nu dădea totuşi mari semne de oboseală. Ba dimpotrivă: între mişcări viguroase, groparul fredona cu veselie un cântec drag – „Cele mai frumoase zile/ Sunt acelea lângă tine/ Asta simt, asta îţi spun/ Strânge-mă-n braţe acum…“.
„O cântă Salam… Asta e melodia mea şi a nevesti-mii“, mărturisi el zâmbind. „Cu ea i-am luat capu’ de tot şi tot pe ea am luat-o de nevastă“. Lăsă târnăcopul deoparte şi se aşeză pe buza hăului. „Cine se uită la mine ar zice că sunt vai de capu’ meu. Da’ adevăru’ e că sunt cel mai fericit bărbat din lume. Împlinit. Şi am viaţa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna…“. Şi, până să-i vină mortul la groapă, Ion se apucă să-şi spună povestea de iubire şi de viaţă.
Dragoste din copilărie
A cunoscut-o pe Paula acum vreo 20 de ani. Era vremea când, laolaltă cu ceilalţi ţânci din Malu Mare, cei doi copii se jucau ore fără şir, desculţi, în ţărâna mahalalei. Ion era băiat de-al locului, aşa că i se părea firesc să-şi dea importanţă, ca orice gazdă, în faţa timidei Paula – copilă de oraş, de Filiaşi, venită în vacanţă la bunici. Făcea tumbe, se căţăra în cei mai înalţi copaci, se lua la harţă cu oricine stătea în preajma fetei. Dincolo de aceste fasoane însă, băiatul nutrea sentimente mult mai adânci pentru fetiţa tăcută şi delicată. Sentimente pe care băiatul le-a conştientizat abia la vârsta adolescenţei.
„M-a vrăjit de când am văzut-o prima dată“, mărturisi Ion primii fiori ai dragostei. „Era cea mai frumoasă fetiţă pe care o văzusem vreodată şi m-am îndrăgostit de ea pe loc. De lucrul ăsta mi-am dat seama totuşi mai târziu. Atunci, în copilărie, ştiam doar că Paula îmi plăcea mai mult decât oricare alt tovarăş de joacă şi că voiam să creştem mai repede. Când anii au trecut, am ştiut adevărul şi i l-am spus şi ei. A fost primul jurământ pe care i l-am făcut, până la căsătorie“, povesti Ion.
Alegerea perfectă: fată de oraş, cu liceu
Abia împlinise 15 ani, deci, şi Ion s-a urcat în trenul de Filiaşi. Îmbrăcat în hainele bune, cu pantaloni de stofă şi cămaşă albă, spălat şi pieptănat cuminte cu cărare pe-o parte, flăcăul nu s-a oprit decât la uşa tinerei liceene. Fără flori, fără cadouri, dar cu emoţii atât de copleşitoare, încât vreo câteva minute nu s-a dezmeticit din bâlbâială. În cele din urmă, Paula a priceput pe deplin rostul venirii pe nepusă masă a vechiului camarad de năzbâtii copilăreşti. Nu l-a încurajat însă prea mult. Au hotărât să se cunoască mai bine, să se viziteze şi poate, atunci când va veni vremea, să facă împreună pasul hotărâtor.
Au trecut câţiva ani – vreo şase. Timp în care, între întâlniri la ea acasă, la părinţi, şi dansuri la sentiment pe maneaua „Cele mai frumoase zile“, în discotecile Filiaşiului, Paula şi-a terminat liceul, iar Ion a încercat să facă avere în străinătate.
„Aveam patru clase primare, deci nu prea puteam să-mi găsesc de lucru aici“, explică bărbatul. „Am plecat în Spania, să fac bani. Dar cum m-am dus, aşa am venit. M-am întors la Paula. Ş-am zis amândoi să n-o mai lungim şi să ne luăm“.
Reţeta fericirii: modestia şi pomenile
Aşa că, după una din vizitele sale în Malu Mare, Paula nu s-a mai întors la Filiaşi. A oprit-o Ion la el, de tot.
„Aveam 21 de ani, eram bărbat în toată firea deci. Mă cam temeam totuşi de reacţia părinţilor ei. Au acceptat repede însă însurătoarea, şi fără supărare“, îşi aminti bărbatul.
Din lipsă de bani, tinerii nu au făcut nuntă. S-au cununat doar civil la primărie şi au dat o petrecere restrânsă, acasă, cu rudele. Iar de atunci Ion şi Paula Buşteanu nu s-au mai despărţit nici o zi. Iar fericiţi ca ei nu sunt mulţi în Malu Mare şi, probabil, nici mai departe.
„Acum ne-am maturizat amândoi: eu am 28 de ani, ea 27. Avem doi copii şi casa noastră – moştenită de la părinţi, e drept, dar care nouă ne e de ajuns, deocamdată. De doi ani, eu m-am angajat în locul lui taică-meu – gropar la Sineasca. La şcoala pe care o am, altceva nu găseam, deci sunt mulţumit. E muncă grea, recunosc – plină de praf şi de boceală, dar măcar iau un ban cinstit. La înmormântări, mai pică o pomană: prosoape, pânză, colaci, colivă, o sticlă de vin, o pasăre – depinde cum cade împărţeala între groparii ceilalţi. Mă duc cu ele acasă şi, cu ce mai avem în grădină, ne ajunge să trăim. Cât despre Paula – nu-i nevastă mai frumoasă şi mai cuminte ca ea. Îmi spală, calcă, mă aşteaptă cu masa pusă şi casa curată ca paharul. Ne certăm o dată pe an, dar nu ne ţine mai mult de-o oră. Într-un cuvânt, suntem o familie fericită – aşa cum nu au ei nici universitarii ăia cu şcoli multe!“, îşi încheie Ion povestea de dragoste şi viaţă.
