Situaţia unor clădiri din Craiova este dramatică. Responsabilitatea îngrijirii lor revine atât autorităţilor, cât şi oamenilor care locuiesc în ele, lucru de care nu prea se ţine cont, urmându-se firul… superficialităţii. Preşedintele filialei euroregionale S-V Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România (UAR), Pavel Popescu, a vorbit despre aceste lucruri într-un interviu acordat GdS, explicând că este nevoie de rigoare, dar şi de un spirit civic bine dezvoltat.
Gazeta de Sud: Domnule Popescu, din câte ştiu, la ora actuală nu mai este nici o casă cu bulină roşie în Craiova. Una era Casa Albă, dar acum nu mai e…
Pavel Popescu: Ştiu că mai era o casă pe Madona Dudu, care a fost demolată şi s-a construit în locul ei, dar în rest nu am mai văzut, într-adevăr, nici o casă cu bulină roşie. De ce Inspectoratul de Stat în Construcţii (ISC) nu se plimbă pe acolo, să stabilim ceva? Probabil că greoaia procedură duce la o lipsă de curaj, dar nimeni nu se gândeşte că poate pe acolo trece un om şi iar dăm din colţ în colţ să găsim o altă soluţie de rezolvare a cazului morţilor. Şi inventăm o bulină, că nu trebuie să fie ştampilată, parafată, dar măcar atenţionăm omul care trece pe acolo să se ferească; dacă e bulină roşie se retrage şi el, o ia pe trotuarul celălalt. Asta e o chestie civică, o chestie umană la un moment dat. Nu trebuie să ai atâtea acte normative. Bun, trebuie şi alea, dar până la ele, poţi să avertizezi acum şi ai salvat nişte oameni. Dacă vă plimbaţi pe Brestei, e o casă care are un pridvor superb, casa este superbă şi stâlpul pridvorului stă într-o cărămiduţă de patru-cinci centimetri. Dacă te duci şi-i dai una, a căzut toată. Eu am încercat să vorbesc cu proprietarii, le-am scris hârtie oficială din partea Uniunii Arhitecţilor, dar am găsit o reticenţă formidabilă. Dacă ea va pica, va antrena acoperişul celălalt şi va dărâma toată casa. Oamenii nu se gândesc ce pagubă poate să facă.
GdS: Deci este şi vina proprietarilor…
P.P.: Este şi vina proprietarilor, dar nu a venit o oficialitate să le spună. Eu am venit şi m-au desconsiderat. Probabil că ISC-ul are şi pârghii să avertizeze chiar amendându-l că-l poate omorî casa lui pe el. Dar mai bine să-l amendezi decât să zică „n-am ştiut şi, uite, a picat pe mine şi m-a omorât“. Sunt chestiuni de gândire ca să facem ceva social.
GdS: Din câte cunoaşteţi dumneavoastră, cam câte clădiri ar fi în Craiova care la un cutremur s-ar dărâma, care ar trebui să aibă buline roşii şi nu au?
P.P.: Aceste cutremure pot fi de la 4,5 până la vreo 7,5 grade pe scara Richter, astea sunt pericolele. Şi pentru astea nu toate trebuie să aibă neapărat bulină roşie. Sunt case care plesnesc şi crapă la 5 – 5,5 grade pe scara Richter. Cele care sunt cu bulină roşie sunt cele la care bagi pumnul şi intră prin crăpături; sunt balcoane care sunt cum sunt chiar şi pe Lipscani, pe România Muncitoare, care au fierul corodat, balcoane la care au pus polistiren. Cu acelea ce se întâmplă când există vreo mişcare seismică?
Micile neatenţii duc la distrugere
GdS: Cad…
P.P.: E un dezastru. Un altul deştept ca mine s-ar duce să se ascundă de o ploaie sub un astfel de balcon şi poate îi pică în cap. Ce faci? Pericolul este în funcţie de cum această bulină ar trebui să fie: mică, mare sau cât toată faţada. Ca toată lumea să se retragă la minimum 10-15 metri de ea, să nu mai treacă pe lângă ea. Aşa ar trebui.
GdS: Sunt astfel de clădiri?
P.P.: Sunt. Dar, repet, nefiind inventariate, nefiind marcate… Construcţia de aici din faţă (strada Fraţii Buzeşti) ar fi trebuit să aibă burlane conectate la canalizare, dar sunt rupte, iar apa nu se scurge prin pământ în canalizare, ci se scurge la fundaţie, care se degradează pentru că e din cărămidă. Îţi mai asigură asta o stabilitate a construcţiei precum a fost gândită? Nu. Toate astea aduc un procent de 20-30-40% în minus la eficienţa portanţei clădirii (gradul de suport – n.r.). Acest minus ajută cutremurul de 4 sau 5 grade să o ia la dreapta sau la stânga sau în jos, pentru că tasarea se face în pământ. Eu am fost şi şef de lot la construcţiile locale înainte de Revoluţie şi am făcut cartierul Lăpuş. În momentul în care a fost cutremurul din 1977, am ieşit afară şi mi-am scos familia în cartier. Cât am putut, am fugit să văd clădirile făcute de mine. Satisfacţia a fost enormă că toate blocurile pe care le-am făcut n-au avut nimic, absolut nimic care să se vadă. Iar oamenii erau cu sarmalele, cu cratiţele afară, bucuroşi că locuinţele lor nu au avut de suferit. Pe drum, însă, am văzut celelalte case, care erau vechi, de zidărie, şi care erau crăpate bine, unele cu pereţii căzuţi şi aşa mai departe. Siguranţa asta nu poate să o dea decât Inspecţia de Stat în Construcţii. Am acceptat să vorbesc cu dumneavoastră pentru că mă ocup de clădirile astea vechi, iar pe mine m-ar durea sufletul să apară acum un cutremur şi să pice o mulţime dintre ele, pentru că vor pica dacă nu se face ceva. Nu poţi să fii altfel decât foarte dur, pentru că nu ajungi nicăieri cu duhul blândeţii. Şi de atunci am învăţat ce înseamnă să ţii cont foarte mult ca arhitect de faptul că aceste construcţii trebuie să aibă şi stabilitatea asigurată. Acolo, dacă nu garantai sudura care se făcea, se rupeau. Asta am asigurat permanent, această monolitizare, şi a rezistat tot. Am fost extraordinar de atent, chiar dacă eram un banal arhitect constructor. Şi asta am făcut apoi şi la monumentele istorice, unde am fost inspector pe probleme de construcţii şi arhitectură.
„Pe Lipscani sunt 20% din clădiri care ar trebui să aibă bulină“
GdS: Cum se fac aceste măsurători? Care este procedeul pentru a categorisi aceste clădiri?
P.P.: Inspectoratul de Stat în Construcţii este cel mai în măsură să scoată normativele pe baza cărora să poate pune acea bulină, mai mare, mai mică, să o pună sau să nu o pună. Modalitatea se face printr-o expertiză tehnică, pentru că acolo trebuie să-şi ia cineva responsabilitatea. Acel expert tehnic este acreditat, iar acea bulină nu se pune cu semnătură, ci în baza unui atestat care spune dacă construcţia rezistă sau nu rezistă. Se măsoară stâlpi, sunt aparate ca la o radiografie care spun că armătura sună bine, are capacitate portantă, betonul este în limitele lui portante. Toate astea vin şi se adună pe un ansamblu. Aparatura asta e atât de sofisticată încât nici calcule nu trebuie să mai faci. Îţi dă rezultatul exact cu limite, caracteristici, tot. Treaba este cine semnează. Acei oameni nu sunt mulţi şi probabil că nu au găsit modalitatea. Eu am fost într-o clădire care se restaurează pe strada Romain Rolland în care mi-a fost teamă să intru, să pot face o vizionare. Pe Lipscani, dacă treceţi, 20% din clădiri ar trebui să aibă bulină. Problema e mai gravă în spate, nu la faţade. Sunt şi oameni care stau în unele case date de RAADPFL, oameni care nu au posibilitatea să le refacă. O greşeală extrem de mare este că Regia le-a dat aceste case. Eu nu vorbesc antisocial acum, dar le-au dat unor oameni care nu au posibilitatea să le consolideze, iar dacă îi laşi acolo, pot să moară în casă. Nu a avut consilieri care să le spună cu vehemenţă şi tărie că nu dăm aceste case decât persoanelor care îşi iau angajamentul că în termen de doi ani îşi fac proiect de restaurare şi în aceiaşi doi ani de zile, şi restaurarea. Dacă era aşa, nu mai aveam noi ce este acum pe Lipscani.
Faţadele dezordonate, un dezastru
GdS: Legea spune că autoritatea locală trebuie să facă un studiu şi apoi să anunţe proprietarii, pentru a-şi face reparaţiile necesare.
P.P.: Dacă îi spui acum unuia să-şi facă expertiza tehnică, nu are curaj pentru faptul că este foarte scumpă. Nimeni nu are curaj. De aceea am spus că aceste case trebuia vândute celor care îşi iau angajamentul că în doi ani le vor face. A fost o perioadă în care s-a spus – acum vreo şapte-opt ani – că expertizele tehnice se făceau din nişte fonduri de către primărie la construcţiile care ar fi arătat mai urât, şi pentru aceea trebuia făcută o inventariere vizuală, trecute pe lista primăriei şi făcute. Analizând centrul acesta (zona Casa Albă – n.r.), din punctul meu de vedere, în zonă fiind una dintre clădirile cele mai reprezentative ca suprafaţă de monument istoric – faţadă, ea trebuie şi unificată. Pe o faţă sunt trei instituţii, fiecare şi-a făcut o faţadă, iar pe faţa cealaltă sunt şapte-opt instituţii, fiecare şi-a făcut o faţadă. Nu se poate. Restaurare înseamnă readucerea la forma iniţială. Şi atunci trebuie să stai să te uiţi la faţade şi să le excluzi. Cei care au făcut magazinul la Casa Albă au ţinut cont măcar de acea suprafaţă pe care au făcut-o complet albă şi dintr-o dată au rupt gura târgului: Casa Albă. De aici încolo, însă, fiecare a pus aluminiu eloxat, tot felul de bazaconii. Eu sunt ferm convins că au nişte autorizaţii, dar la monumentele istorice… De ce le-au dat fiecăruia aşa avizul şi nu s-au gândit să facă aşa cum era odată la balconiade? Îţi dau să faci balconul, dar primul să fie ca proiect-nişă pentru toate nivelurile şi pentru tot blocul. Să aibă o singură gândire. Iar oamenii, când vin la primărie, să le spună „te duci şi faci ca aici“. A ieşit un haos, o harababură, ceea ce nu este logic şi normal. După părerea mea, cea mai mare greşeală – să luăm blocul cu cinci etaje – a fost acoperirea tuturor greşelilor. Eu n-aş fi dat voie să se facă absolut nimic până nu există expertiza tehnică a blocurilor, indiferent cât costă. Dacă vă duceţi în subsol, vă îngroziţi de ce e sub fundaţie. A curs apă tot timpul. Dacă ar fi o mişcare seismică, nici nu văd ce efect a avut aceasta sub polistiren, şi atunci trebuie să jupoi, să constat unde intervin. Asta trebuia făcut, numai după schimbarea întregului sistem de utilităţi ar fi trebuit să se dea drumul la acea izolare. Banii aceia i-aş fi băgat pentru asigurarea oamenilor că trăiesc, nu pentru a avea impresia că trăiesc frumos într-o casă văruită.
GdS: Scheletele care au rămas abandonate în urma unor construcţii, şi ele presupun că prezintă un pericol…
P.P.: Eu trăiesc în Covasna, unde există o construcţie începută în urmă cu vreo 26 de ani, şi o dată la cinci-şase ani mă trezesc „domnul arhitect, hai că avem nişte bani“. M-am dus, că e o relaţie foarte veche şi prietenească. Când am văzut, m-am îngrozit. De la prima etapă, când s-au tăiat toate barele de la fundaţii, a trebuit să le repunem într-o fundaţie existentă. Am stat zile întregi să asist ca execuţia să se facă conform proiectului. S-a făcut un etaj, după asta au mai trecut cinci ani, iar au venit cu bani, iar căzuseră ziduri. Vedeţi dumneavoastră, astea sunt tot bube ascunse, fac ca această construcţie să coste ca şi cum ar fi făcută din aur. Şi acum este fără acoperiş, nu interesează pe nimeni, iar societatea pierde. Clădirea tot va trebui terminată pentru că altfel ar fi un dezastru. Cine-o termină? Şi acum, cu cât e mai sus, consolidările şi intervenţiile pentru a putea continua sunt cu atât mai mari. Au dat banii în altă parte. Dar nu i-am lăsat fără să se facă aceste consolidări pentru că este o instituţie de interes public; şi nu un public oarecare, ci copii, elevi. Este o şcoală.
„De ce? Nu vrem să ne schimbăm“
GdS: Să spunem că ISC nu consideră aceste lucruri atât de importante. Dumneavoastră v-aţi putea autosesiza?
P.P.: Ieri am vorbit cu domnul cu care fac expertizele. El mi-a dat acceptul şi promisiunea de a merge la casa aceea de pe Brestei pentru a o întări. O să mai încerc o dată şi pe baza unei expertize făcute de acest om şi să merg cu ea la ISC, să îi rog să intervină dânşii, semnalându-le celor bătrâni că viaţa le este în pericol. Astea sunt lucrurile pe care le putem face noi. Suntem o instituţie de interes public, ăsta este şi lucrul care îmi dă curajul, care îmi permite să iau atitudine şi să ajut oamenii cu ce pot, cu faţade care stau să cadă şi multe altele. Noi avem şi un observator urban în care spunem oamenilor că nu se poate ca o faţadă să fie un loc pentru ţevi, pentru aparatură. Asta încerc să atenţionez în acest observator urban, ca lumea să ţină cont de ele. Venind încoace de la teatru, este o clădire refăcută care e plină de tot felul de ţevi, de aparate. Astea se pot ordona, se pot disciplina. Este un efort, într-adevăr, dar nu poţi să laşi pe oricine să le facă. Dacă te loveşti de trotuarul de la Biserica „Sf. Ilie“, acolo e un mastodont cu o agrafă metalică în exterior. Când trece omul, îşi agaţă haina. Sunt lucruri total negândite. De ce? Nu vrem să ne schimbăm. Asta încerc să facem; nu să criticăm, ci să atenţionăm, ca să nu se mai vadă în altă parte.
