„Povești filosofice cretane
și alte poezii din insule“
de Liviu Antonesei, Editura Herg Benet
Într-un interviu acordat recent, rugat să se autodefinească, scriitorul Liviu Antonesei se prezenta astfel: „Cu maximul efort de obiectivare de care aş putea fi în stare, aş spune că sunt un poet care merită citit, după ce a parcurs cam trei vârste lirice, ultima fiind cea inaugurată cu primele „poveşti filosofice cretane“, deci poemele insulare. Antonesei este unul dintre cei mai activi și reactivi scriitori și intelectuali pe care îi avem. Apetitul său intelectual este imens: se implică în dezbaterile publice, scrie poezie și proză, predă la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași (este doctor în științele educației), membru al PEN Club român, călătorește des în Polonia, de unde se reîntoarce mereu cu tolba plină și ne povestește cum stă țara lui Walesa și a Papei Ioan Paul al II-lea la capitolul cultură și civilizație. Ca o paranteză: stă mult mai bine decât noi, se pare. A debutat cu carte de poezie în – ei, da – anul de grație 1989. „Pharmakon“, cum se numea prima sa carte, a fost mutilată de cenzura vremii, astfel că poetul și-a refăcut cartea și în 1990 apărea cu titlul „Căutarea căutării“. După aceste volume, poetul a luat o vacanță de nouă ani, atât cât spune Horațiu că trebuie să dospească un manuscris înainte de a publicare, și s-a implicat în politică (a fost chiar președinte al Consiliului Județean Iași, vreme de doi ani!), a publicat volume de eseuri și de proză. În 1999, a publicat antologia „Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei“, titlu ce sugerează procesul alchimic al decantării poemului, ca și munca de transmutare a plumbului în aur (ca să folosim o metaforă, firește). Altminteri, Antonesei trage la filosofia ca poveste, indiferent că scrie poezie, proză sau eseu: este mai mereu ceva oracular, misterios și încărcat de magie în literatura sa, chiar și atunci când autorul ne propune o fotografie contemporană a unui caz. Poemele din cartea de față sunt rodul unor călătorii de vară în Creta, dar și în alte insule ale Mediteranei, unde poetul nu face doar turism estival, ci umblă să descifreze „Semnele timpului“ (titlul cărții sale de debut absolut, eseuri, 1988). Cartea are un preambul erotic, cu diverse mărci stilistice care amintesc de unii înaintași lirici, în care un Henry îi scrie poeme amoroase numitei Anais. Ați recunoscut firește „personajele“: Henry Miller, scriitorul american, și Anais Nin, muza sa, ea însăși autoare de jurnale de un erotism flamboaiant (eufemism pentru indiscreția ca marcă feminină). Poemele, scrise între 2008-2009, se remarcă prin tonalitatea de cântec de lume (Cântec pentru Anais Lee și Zâmbetul de Mona Lisă), ca și printr-un romantism asumat, frust, aproape expediat în câteva versuri de scris pe pietre: „Dacă toate femeile lumii/ s-ar reuni în femeia perfectă,/ de la tine ar trebui luat totul – nimic mai puțin, poate ceva pe deasupra. // Pe asprele ceruri,/ ne ducem spre marele festin/ și nici o vină nu vom lua asupra…“ (Dacă…). Scepticismul acesta de tip latin este abandonat în ciclul „Poemele cretane“ (39 de poeme), acolo unde Antonesei se regăsește pe sine: plin de vitalitate, solar și păgân, în imperiul simțurilor și al lucidității în același timp, comprimând frenezia senzorială și stoicismul ca filozofie personală, un apolinic plonjat în marile dionisii: „Nicăieri nu mai e atâta înălțare/ În scufundarea trupului în alt trup/ Decât pe-ntinsele terase de calcar. / Pe cărările celui mai vechi pământ. – / Primordiala plăcere a lumii / În vecinătatea celei mai bătrâne mări“. (Nicăieri). Tonul elegiac, mitologizant nu reprezintă însă marca integrală a acestor poeme. Poetul nu comite păcatul de a ne trimite dintr-un trecut mitologic cărți poștale, fin și cultivat scrise, altele decât cele scrise curent de „idioții ce-și spun turiști“. Pentru Liviu Antonesei, arealul descris reprezintă actualizarea repetată a psiheei grecești, căutarea acelui finister, pe marea interioară, acolo unde lucrurile delicate, tanagrele, aidoma bisericuței micuțe întrezărită undeva, reprezintă cele de preț ale sufletului său. În căutarea morții și a resurecției (cum sună titlul unui capitol al cărții) poetul își cântă nemurirea într-un splendid poem, al inimii muritoare care-și va lua revanșa după repetate căderi și reîntregiri: „Inimă a mea… diamant stacojiu și fluid,/ de-atâtea ori te-ai rupt/, te-ai spart în mii de fărâme și, prin miracol, / te-ai refăcut întreagă,/ pulsând în cenușa asasină/ a acestei lumi nefericite/ și trădătoare ce umblă bezmetic/ pe sub înaltele ceruri… // Pulsezi, pulsezi fără stenturi, / fără stenahorie, și nici măcar infarctul/ nu te va răpune / o, nu! – / câtă vreme vei mai putea/ pe cineva cuprinde, cu grijă, / ca în palmele albe / ale zeiței din Chypros…“ (Inimă a mea…). Sub acest semn al nemuririi oferită de zeița dragostei, în luptă cu moartea care pândește peste tot, cartea lui Liviu Antonesei este o splendidă epistolă trimisă nouă din „cel mai dur Eden din toate lumile posibile“.
