O fi intrat ea Roma, Cetatea Eterna, in istorie ca fiind asezata pe sapte coline, dar Ianca se poate lauda ca sta pe sapte izvoare! Din cauza asta, desi au fost ani secetosi, gradinile oamenilor n-au prea avut de suferit, fiindca izvoarele puternice au ajuns si pentru irigatii. Pacat ca nu s-a putut iriga si porumbul, ca poate faceau mai mult decit jumatate din recolta anului trecut. Nu pentru ca nu ar exista sistem de irigatii, el exista, functioneaza, dar este incomplet. Deci nu merge!
„Isi baga pensia in pamint si, cind trag linie, nu se aleg cu nimic!“
Atunci a prosperat Ianca! Pe vremea CAP-lui, cind oamenii isi munceau loturile date in folosinta si scoteau pe piata prima generatie de rosii timpurii. Atunci, drumul tirurilor din Oltenia spre Occident trecea, obligatoriu, prin Ianca si Potelu. Oamenii munceau pe brinci, dar se alegeau cu ceva; daca era un sezon bun, isi ridicau o casa intr-o vara! Si nu orice fel de casa, ci un casoi cu etaj, sa vada satul ca cine munceste are! De atunci, n-a trecut nici o generatie si vorba parca s-a schimbat putin: acum, cine munceste ramine cu munca. Oamenii sint obisnuiti sa roboteasca la cimp, dar ce folos, ca rareori pot spune ca se aleg cu ceva. „Isi baga pensia in pamint si, cind trag linie, nu se aleg cu nimic! Nu s-a format spiritul economico-financiar al taranului. Dintre toti cei care au pus rosii si pepeni, ca astea se cultiva pe la noi, numai 10-15 la suta au facut ceva. Primii care au iesit cu ele pe piata. Restul… munca in zadar“, explica viceprimarul Liviu Domozina.
Faima de comuna cu traditie in legumicultura e dusa prin tara de cei mai instariti locuitori din Ianca, aceia care isi pun marfa in masina si pleaca s-o vinda la pietele din alte judete. Restul fie se multumesc s-o dea pe piata locala, fie o vind angro „smecherilor de la Vilcea“, comercianti versati, care cumpara ieftin, vind scump si se dau producatori agricoli autentici. Dupa ce s-au cam pacalit cu pepenii, pe care i-au cultivat anul acesta pe sute de hectare, oamenii s-au apucat sa-si culeaga porumbul uscat pe cimp. „Deh, asta e recolta?! O caruta cu porumb, cu coceni cu tot, de pe un pogon de pamint! Si citi bani am bagat in el… acu’ cu ce ies eu din iarna?!“, se vaitau oamenii din Ianca, dezamagiti de recolta de anul acesta.
Bani pe nisipuri
In zona Ianca-Dabuleni, desertificarea regiunii este atit de evidenta, incit autoritatile locale au inceput sa se ingrijoreze si sa caute solutii. Ideea initiala, de a defrisa zona si a face acolo un mare grinar, fertilizat si irigat masiv, a dat chix dupa ce sistemul de irigatii si lucratul centralizat al solului au disparut. Si oamenii s-au trezit proprietari peste niste hectare de teren pe care nu crestea nimic si de pe care nu „culegeau“ decit nisip. Norocul le-a suris o data cu programul de impadurire pe care l-a demarat Ocolul Silvic Slatina, care s-a apucat sa cumpere pamintul sterp, ca sa planteze acolo salcimi. Pai cine le mai dadea oamenilor 3,5 milioane de lei pe un hectar de nisip, plus cheltuielile notariale, daca un hectar de pamint bun, arabil, costa vreo patru – cinci milioane de lei?! Argumentul care i-a convins insa pe oameni ca mai bine se lipsesc de pamintul acela nefertil a fost iminenta introducere a impozitului pe teren.
Mineriada a lovit in relatiile romano-franceze
Mare sansa au pierdut locuitorii din Ianca atunci, in ’91, cind au fost la un pas de a se infrati cu o localitate franceza (pacat ca nimeni nu si-a mai amintit numele, dar toti stiau ca era „un orasel, o suburbie a Parisului, avea si fabrica de automobile!“). Abia incepusera sa se inchege relatiile romano – franceze la nivelul de discutii, cind veni mineriada si asa ii sperie pe bietii francezi, ca nici macar un „bonjour, adieu“ nu le-au mai spus locuitorilor din Ianca si Potelu. E drept, nici francezii n-au fost de fata, nici minerii n-au trecut prin Ianca, dar de acolo, de linga Paris, imaginea Romaniei s-a vazut „cu purici“!
