Are saisprezece ani. Cel putin asa zice ea. Infatisarea insa nu este nicidecum a unei adolescente. Chipul, ars de soare si imbatrinit devreme. Trupul, tirit in praful asfaltului, ciuntit dintr-un accident de acum zece ani. Mintea ii este goala, iar sufletul zdrentuit. Din ea n-a mai ramas decit Luminita, cersetoarea schioapa din cartierul craiovean Calea Bucuresti.
Si-a luat meseria in serios de mai bine de zece ani, cind au scos-o mutilata de sub rotile masinii. Nu mai era nimic de facut, ziceau doctorii, cu constiinta datoriei indeplinite. Si, oricum, copil al nimanui, crescuta cine stie pe unde, ce rost sa aiba pe lumea asta, chiar si cu o proteza. Au vindecat-o de rani, au pus-o pe singurul picior care-i mai ramasese – stingul – si i-au dat drumul din spital.
A plecat. In strada, ca altundeva nu avea unde. Si acolo a ramas.
„La gara, in tren, acolo dorm… Dimineata iau autobuzul pina in centru si de acolo tramvaiul. Ma ajuta oamenii sa urc si sa ma dau jos. Dup-aia ma tirasc…“, spuse Luminita, tragindu-si ciotul dupa ea.
Si in fiecare dimineata urmeaza acelasi traseu: gara, autobuz, tramvai. Seara, inapoi. Cu ciotul invelit de asta-primavara intr-o bucata de flanel mov, se tiraste la picioarele oamenilor. De cele mai multe ori, nici nu apuca sa intinda mina: se apleaca si din mers ii lasa in palma o mie, doua, cinci. Si trec mai departe, uneori chiar fara sa-i arunce o privire.
„Cincizeci de mii, o suta… Imi iau mincare, ce altceva? De haine n-am nevoie. Ce, trebuie sa ma imbrac frumos ca sa cersesc? Chirie nu platesc…“
Luminita incepu sa rida prosteste, descoperindu-si dantura stricata.
„Copii?… La ce dracu’ sa fac copii? Asta mi-ar lipsi acum, ca sint si buna de crescut plozi… Nici mama si tata n-am, nu stiu de unde sint si cine m-a tinut cind eram mica… Prieteni? Femeile de la magazinele astia unde schimb banii. Atit, ele sint singurele care ma intreaba ce fac, daca ma doare ceva…“
O femeie se opri si-i intinse o bancnota. Fata o lua, o netezi pe ciot si o viri in mineca.
„As munci, da’ unde? N-am auzit sa dea de lucru schiopilor. Nu-si mai gasesc ei, oamenii in toata firea, serviciu, cum sa gasesc eu? Poate daca-mi pune Bulucea vreo pila, mai stii….“
Si incepu sa rida tare la asemenea gind. Lumea se uita la ea, dindu-si coate. Doi-trei, mai milosi, ii aruncara marunt. Luminita ii strinse de pe asflat, fara sa se opreasca din chicotit.
„Da, sa-mi puna o pila… Sa ma faca directoare…“
