Ţăranul român este marele perdant al pseudoreformelor pe care politicienii le-au impus populaţiei în numele aderării ţării la Uniunea Europeană. De ani buni, imaginea ţăranilor noştri a fost aceea a unor fiinţe chinuite, muribunde, care bântuie sate pustiite. Prin pieţele marilor oraşe îi găsim, sub arşiţa verii sau în frigul iernii, la tarabe, vânzându-şi marfa într-o luptă surdă cu produsele de import. Roşia românească, mai mică, dar dulce şi hrănitoare, a fost înlocuită de roşia turcească, mare, dolofană, ademenitoare, însă fără gust şi plină de E-uri. Tot aşa s-a întâmplat şi cu alte produse agricole româneşti. Arendaşii români, dar şi cei arabi, italieni, evrei sau de alte neamuri, cumpără suprafeţe imense de pământ, îl transformă pe ţăran în proletar agricol. Jaful arendaşilor este desăvârşit de politica falimentară a statului în domeniul agriculturii. O ţară numită cândva „grânarul Europei“ a ajuns să se hrănească plătind bani grei la alţii, la străini. În fiecare judeţ întâlnim câteva comune, poate douăzeci, poate mai puţine, mândre, bogate, frumoase. Însă cum părăsim şoseaua naţională sau judeţeană şi intrăm pe coclauri, ne vom rătăci printre sate în paragină, sărace şi cu oameni bătrâni şi descurajaţi. Tinerii au plecat de multă vreme, fie la oraş, fie în străinătate. Doar amintirea dureroasă a unei prosperităţi de mult pierdute mai încălzeşte din când în când sufletele acestor ţărani uitaţi de lume şi parcă şi de Dumnezeu.
Despre ţăranul român ne vorbeşte şi un barometru rural realizat la comanda Agenţiei pentru strategii guvernamentale. 69,7% dintre ţăranii intervievaţi ar aprecia pozitiv intrarea României în Uniunea Europeană, 51,3% dintre ei ştiu despre fondurile europene, dar 96,5% dintre ţăranii noştri nu au primit vreodată vreo finanţare de la Uniunea Europeană. Interesant, nu? Atunci, unde s-au dus banii despre care guvernanţii ne spun că Uniunea Europeană i-a oferit pentru reforma în agricultură? În subvenţii neştiute sau în ce anume? Politica proastă de promovare a informaţiei europene despre fondurile structurale practicată de clasa politică şi mai ales complexitatea şi uneori inutilitatea acestei informaţii determină un procent de 78% dintre ţărani să nu dorească accesarea unor astfel de fonduri, iar 61% să fie sceptici şi să nu creadă că pot obţine finanţări de la Uniunea Europeană.
Totuşi, ţăranii noştri au în comunele lor o elită pe care o respectă. Ţăranii români au încredere în preoţii (82,8%), în medicii (80,5%) şi în profesorii sau învăţătorii (66,1%) din satul lor. Nu întâmplător, din zona de încredere a ţăranului român lipseşte politicianul. Această elită, preotul şi profesorul, este însă prea puţin prezentă în lupta pentru supravieţuire a ţărănimii noastre. Preotul se numără în multe situaţii printre bogaţii satului, un bogat puţin dispus să jertfească din averea sa pentru binele obştei. Profesorul nu mai este legat de şcoala unde lucrează, fiind navetist, un rătăcitor între sat şi oraş, sătul de condiţiile mizere în care îşi predă orele, obosit şi blazat.
Ţăranii noştri sunt bolnavi sufleteşte, dar şi trupeşte. Aproximativ 40% dintre cei intervievaţi în cadrul barometrului rural au declarat că au o sănătate destul de proastă sau foarte proastă. Nimic surprinzător în condiţiile în care doar un sfert dintre respondenţi au declarat că în satul lor există canalizare şi abia 55,8% au spus că au apă potabilă curentă. Apa potabilă şi canalizarea sunt deocamdată o excepţie şi nu o regulă în satul românesc al secolului XXI…
De la „pariul cu agricultura“, la reformele şi strategiile postaderare savant expuse de diferiţii miniştri de neam prost ai agriculturii, clasa politică românească şi-a bătut joc sistematic de ţăranul român. Comunele şi satele noastre au fost lăsate fie să crească strâmb, la bunul plac al politicienilor şi mafiilor din judeţe, fie să dispară, să moară cu zile. Avem şi comune bine gospodărite, unde primarii au mers ca pe sârmă încercând să fie pe placul celor de la putere, doar, doar vor obţine fondurile necesare pentru ca satul, comuna lor să prospere. Azi cu liberalii, mâine cu democraţii, poimâine cu social-democraţii, că altfel ni se taie din alocaţiile bugetare, din fonduri. Dincolo de aceste excepţii vom afla pustia satului românesc, un sat unde s-au născut cândva un Ion Creangă, un Constantin Brâncuşi, un George Enescu. Satul românesc este pe moarte, însă, cu siguranţă, atunci când va muri ultimul ţăran român, blestemul de pe buzele lui va rămâne pe veci ca un însemn de foc pe sufletele asasinilor săi, politicienii…
