(urmare din numărul de ieri)
Sondajele regionale confirmă că problemele democraţiei se trag de la elite, nu de la electorat. Barometrul noilor democraţii (NDB) din 2005, cel mai recent dintr-o excelentă serie de sondaje regionale, o probează din plin. Cetăţenii din ţările problematice ale Europei Centrale şi de Est sunt critici la adresa instituţiilor, majoritatea exprimând neîncredere în parlamente şi partide politice, însă sunt democraţi convinşi şi resping alternativele nedemocratice, cum ar fi liderii autoritari, dizolvarea parlamentelor sau regimul militar. Majoritatea apreciază că actualul sistem politic este mai bun decât cel comunist şi, de asemenea, mai bun decât un regim autoritar. Evident, nu democraţia este problema, ci guvernarea: două treimi din alegători se plâng de corupţie şi de ineficienţa statului de drept şi consideră că guvernele lor sunt inechitabile.
Tendinţele din NDB şi din Eurobarometru nu indică o deteriorare bruscă după intrarea în UE. De exemplu, încrederea în partidele politice şi în politicieni variază semnificativ la nivel european, însă la nivelul unei anumite ţări este în general constantă de-a lungul anilor. În cazurile problematice aflate în discuţie, capitalul social este redus, însă nivelul, deşi redus, este constant şi nu se schimbă odată cu aderarea. Cetăţenii Europei Centrale şi de Est rămân săraci, deşi au sentimente pro-democratice şi pro-europene. Majoritatea declară că gospodăria lor este într-o stare economică „proastă sau foarte proastă“ (90% în Bulgaria, 75% în Ungaria). În majoritatea anilor de tranziţie şi aderare, salariul real a fost sub nivelul celui din 1990. Chiar dacă performanţele macroeconomice sunt bune, e greu să fii satisfăcut la nivel de gospodărie când puterea de cumpărare din 2006 abia dacă o atinge pe cea din 1990, cum e cazul în România. În plus, diferenţa de dezvoltare dintre „vechea“ şi „noua“ Europă rămâne, în mare, aceeaşi. Economic, majoritatea ţărilor care au aderat la UE în 2004 şi 2007 nu au intrat încă pe o traiectorie convergentă cu cele din „vechea“ Europă, deşi au obţinut unele rezultate excelente. Chiar şi într-o perspectivă optimistă, până la convergenţă poate să mai treacă o jumătate de secol. Pe scurt, cetăţenii din Europa Centrală şi de Est n-au întors spatele democraţiei. Mai degrabă, aceşti cetăţeni cu un înalt nivel de educaţie şi o puternică orientare democratică (cel puţin în comparaţie cu cetăţenii din alte regiuni ale lumii) au avut aşteptări exagerate în perioada de tranziţie de la comunism la democraţie, iar acum se trezesc la realitate. Par să se fi săturat de comportarea clasei politice improvizate care a guvernat în regiune din 1990, o clasă care în unele ţări are o capacitate remarcabil de redusă de a asimila educaţia politică. Dacă această clasă nu se reformează şi nu devine mai responsabilă, alegătorii se vor îndrepta cu siguranţă spre noi alternative. Iar acestea vor fi frecvent reprezentate de populişti de diverse orientări, care vor valorifica tocmai deficitul de responsabilitate al actualei clase politice şi vor pretinde că pot oferi un alt fel de politică şi de politicieni.
Efectele aderării
Informaţii suplimentare se găsesc în Nations in Transit (NIT), un proiect al Freedom House, care conţine un raport atent şi detaliat de monitorizare a Europei postcomuniste şi o analiză în profunzime a diverselor aspecte ale democratizării, inclusiv procesul electoral, presa independentă, corupţia, societatea civilă şi independenţa justiţiei.
Tabelul 2 prezintă punctajul la începutul procesului de aderare la UE (media anilor 1999 –2000), punctajul din 2007, scăderea punctajului din acest interval şi modificările de punctaj de pe durata negocierilor cu UE, când îndrumarea şi condiţiile impuse de UE au fost maxime. Punctajul NIT se acordă astfel: 7 puncte pentru cea mai slabă performanţă şi 1 punct pentru cea mai bună, însă pentru a facilita înţelegerea Tabelului 2 am marcat progresele şi regresele cu plus, respectiv cu minus. Unitatea minimală de progres sau regres este 0,25, iar unităţile mai mici din tabel rezultă din realizarea mediei între diverse punctaje.
Analiza datelor din NIT arată că aceste democraţii postcomuniste au avut o evoluţie destul de diferită în perioada anterioară aderării. Ţările baltice şi Slovenia au pornit cu punctaje remarcabil de bune (NIT acordă 1-2 puncte democraţiilor consolidate), au avut o evoluţie lineară în anii de dinaintea aderării şi în perioada aderării, şi au încheiat cu punctaje puţin mai bune decât cele iniţiale. Un al doilea grup este alcătuit din ţările care au început negocierile cu punctaje excelente (Cehia, Ungaria şi Polonia), însă au încheiat cu punctaje inferioare celor de pornire. Mai ales pe durata negocierilor au suferit retrogradări semnificative; Polonia a avut cele mai multe, înregistrând de patru ori scăderea punctajelor. Există suspiciunea că analiştii au supraestimat la început performanţa democratică a acestor ţări, şi nu e neîntemeiată. Plutonul este încheiat de Bulgaria şi Slovacia, care au pornit cu punctaje mici, însă apoi au avut o evoluţie lineară (Slovacia a progresat bine, iar Bulgaria a făcut mici îmbunătăţiri). România a progresat chiar mai puţin decât Bulgaria, a fost retrogradată de trei ori şi a încheiat bilanţul cu un câştig foarte mic. Doar România a rămas în zona gri a democraţiilor semiconsolidate, însă datorită scăderilor înregistrate de Cehia, Polonia şi Ungaria, s-a redus considerabil distanţa dintre România şi Bulgaria (care au aderat la UE în 2007) şi ţările din grupul de la Vişegrad (care au aderat în 2004).
Povestea democraţiei pe durata negocierilor şi după aderare e departe de a fi simplă. Imediat după aderare, pare să se fi produs un regres în ţările central-europene, dar nu şi în ţările baltice sau în Slovenia. Odată începute negocierile, se presupune că statele vor îndeplini aşa-numitele criterii politice de la Copenhaga, impuse de UE. Astfel, Comisia Europeană acordă mai puţină importanţă problemelor democraţiei decât integrării instituţionale a acquis-ului comunitar, care constituie nucleul negocierilor. Unele subiecte, de exemplu presa, nici nu intră în agenda de negocieri a UE.
Scăderea punctajelor NIT s-a datorat în principal regreselor înregistrate de libertatea presei în ţările din Europa Centrală şi de Est. Întrucât presa se dovedise a fi o forţă remarcabilă în primii ani de tranziţie, diversele grupuri de interese şi-au învăţat lecţia. Au achiziţionat surse de presă cu unicul scop de a le folosi drept instrumente de presiune în lupta pentru influenţă economică şi politică, îngreunând din ce în ce mai mult exprimarea publică. Acest fenomen de înregimentare a presei a avut o evoluţie spectaculoasă în regiune. Cu toate acestea, deoarece înregimentarea presei e un fenomen subtil, rezultat al unor procese informale, nu i s-a acordat atenţie pe durata negocierilor, astfel că UE nu a avut o reacţie la nivel de politică. De exemplu, Comisia nu a cerut nici unui guvern să ia măsuri decisive de transparentizare a proprietăţii de presă. Comisia a fost mai fermă în încercarea de a proteja televiziunea publică de intervenţii politice, încercare soldată însă cu un eşec total, deoarece acquis-ul comunitar nu conţine prevederi în acest sens (şi deoarece practica este destul de deficitară şi în unele state din „vechea Europă“). Au persistat unele probleme în domeniul esenţial al alegerilor, de la utilizarea resurselor administrative de către partidele aflate la putere până la tentative de manipulare a legislaţiei electorale în favoarea demnitarilor în exerciţiu.
Altor domenii monitorizate de NIT, cum ar fi reforma justiţiei şi guvernarea, li se acordă o mare importanţă în calendarul aderării la UE. Totuşi, progresul înregistrat în aceste domenii pe durata negocierilor – anii în care condiţiile UE sunt impuse cu rigoare maximă – a fost extrem de modest sau a lipsit cu desăvârşire. În medie, statele în curs de aderare au înregistrat un progres de 0,13 în procesul electoral (mai puţin decât Albania, o ţară neimplicată în procesul de aderare, care a avut un punctaj de 0,75); au regresat şi la capitolele libertatea presei şi guvernare (la care Albania a progresat); şi au stagnat la justiţie (progres mediu de 0,05 în ţările în curs de aderare, comparativ cu 1,00 în Albania). Cunoscătorii din cadrul Comisiei nu au fost surprinşi de rezultate, întrucât complicatele proceduri de monitorizare ale Comisiei depind de un „mecanism general de eliberare a reţetelor“, conform căruia ţările sunt evaluate în funcţie de numărul de măsuri adoptate din „foile de parcurs“ stabilite de Comisie, nu în funcţie de evaluarea schimbărilor reale din teren. E ca şi cum un doctor ar evalua pacientul în funcţie de numărul de medicamente prescrise şi administrate, în loc să ia temperatura pacientului ca să vadă care este efectul medicamentelor. Atât oportunitatea, cât şi impactul unor astfel de măsuri au fost mai degrabă prezumate decât demonstrate în fiecare ţară.
În concluzie, vedem cum se confirmă încă o dată principiul liberal: nu planificarea, ci stimulentele duc la rezultatele scontate. Stimulul reprezentat de aderarea la UE a justificat punctajele remarcabile obţinute la începutul anilor ’90, când s-au făcut mari progrese în doar câţiva ani. Îndrumarea şi asistenţa din partea UE (prin intermediul Comisiei şi prin programe de twinning cu statele membre pe durata negocierilor) nu au avut rezultate semnificative. Extinderea e aproape miraculoasă ca stimulent, însă destul de lentă şi ineficientă ca proces.
Imaginea prezentată aici a fost afectată şi de tensiunile istorice cărora le-a fost supus întregul proces de aderare după 2000. Comisia a trebuit să accelereze pregătirea pentru aderare a ţărilor candidate, ca să nu rateze conjunctura politică favorabilă. Comisia nu era pregătită să-şi asume rolul de agenţie de dezvoltare – iniţial, sarcina ei era să se ocupe de integrare, nu de promovarea democraţiei sau de dezvoltare. Însă cum fuseseră invitate să adere ţări cu o evoluţie incompletă (de la Lituania la Bulgaria), Comisia a trebuit să-şi asume şi acest rol, pentru care nu fusese pregătită.
Comisiei nu i-a fost uşor să joace rolul de arbitru al democraţiei (rol preluat în parte de Parlamentul European). Directorii de ţară din cadrul Direcţiei Generale pentru Extindere erau evaluaţi în funcţie de performanţele ţării-candidat de care se ocupau, ceea ce îi implica direct în succesul acesteia. În aceste condiţii, interesul faţă de promovarea democraţiei nu avea cum să fie prea mare, şi nici nu a fost. Acolo unde guvernul era în mare întârziere cu negocierea acquis-ului comunitar, cum a fost cazul Poloniei înainte de 2001, schimbarea de guvern a fost binevenită. În restul ţărilor, alegerile şi schimbările de guvern din perioada de negociere au fost considerate un rău necesar, întrucât echipele Comisiei, mai ales în cazurile unde negocierile mergeau bine, ajunseseră să aibă interese ascunse faţă de continuitatea elitelor politice şi birocratice cu care colaboraseră îndeaproape, şi se temeau că negocierile ar putea fi încetinite de noi alegeri.
Imediat după aderare, când condiţiile nu mai sunt atât de stringente, influenţa Uniunii Europene dispare ca un anestezic uşor. Problemele politice din aceste ţări, mai ales degringolada elitei politice şi neîncrederea în partide a alegătorilor, nu au nici o legătură cu aderarea la Uniunea Europeană. Au existat de la bun început, deşi au fost ascunse sau lăsate deoparte din cauza concentrării colective asupra obiectivului reprezentat de aderare. Pe durata procesului de aderare, a trebuit ca partidele politice să se comporte civilizat pentru a atinge acest obiectiv popular, însă, odată ridicate constrângerile, partidele şi-au reluat vechile obiceiuri. Acum că ţările din regiune au aderat la Uniunea Europeană, vedem Europa Centrală şi de Est aşa cum este ea în realitate – o regiune care a străbătut un drum lung, însă a cărei călătorie nu s-a încheiat. Procesul de aderare la Uniunea Europeană e demn de laudă, dar nu vesteşte sfârşitul istoriei.
