„Orbitor. Aripa dreaptă“, de Mircea Cărtărescu
Editura Humanitas, 2007
La doar o lună de la apariţia celui de-al treilea volum din trilogia romanescă „Orbitor“, autorul, Mircea Cărtărescu, se pregăteşte, aşa cum anunţă editura „Humanitas“ într-un scurt comunicat, să-şi vadă tradus în germană primul volum, „Orbitor. Aripa stângă“. Varianta germană, cu titlul „Die Wissenden“, apare la sfârşitul acestei săptămâni la reputata editură „Paul Zsonay“, în traducerea lui Gerhardt Csejka, şi este ceea de-a treia în spaţiul german, după „Nostalgia“ şi „Selbsportrait in einer Streichholzflamme“.
Aşadar, după 14 ani de la apariţia primului volum al acestui roman care are peste 1.400 de pagini, Mircea Cărtărescu, autorul român cel mai în vogă la ora actuală, câştigă un pariu făcut cu sine şi cu literatura: acela de a scrie şi publica un roman „pornit în căutarea unui cititor ideal“, aşa cum aprecia într-un recent interviu. Lumea romanului cărtărescian este de o diversitate care poate aminti cititorului de constelaţiile inenarabile scrise de Marcel Proust sau de Mateiu Caragiale, combinaţi ideal cu „indestructibilul“ Franz Kafka, chiar dacă autorul nu pare a avea „pumnul“ acelora. Scrisul său este, pentru cei care nu-l urăsc în mod conştient pe autor sau îşi impun să facă asta, o anamneză nu doar literară, aidoma unei înmuieri a sufletului într-o cerneală de aur cu care autorul rescrie lumea, îi tatuează pe întreg corpul visele sale devenite semne ale unei realităţi ce nu e din lumea aceasta. De altfel, demoniile lumii bazice descrise în special în primele două volume sunt anihilate de apariţia divină a Fiului născut din craniul lui Herman, cu scena apoteotică a Înălţării deasupra Intercontinentalului, ca salvator al unei lumi care plătise greu tribut Întunericului. Este romanul redempţiunii unei lumi care-şi are omphalosul în mintea şi sufletul unui copil făcut din lumină şi pământ, dar pământ de flori – ca să fi iubit mai mult, cum spune poetul. Este şi acest al treilea volum un roman de mare poet, în pofida verismului cu care-şi construieşte cupola de jad ce uneşte, în sfârşit, susul cu josul. Victor, dublul său, Herman, Mircişor, Silvia, mama, Dan nebunul, Cenaclul de Luni cu al său lider, Nichi, pegra bucureşteană ce-şi transmite iniţiatic bancurile anticeauşiste, omniprezenta Securitate (aceea despre care un critic a spus cândva că e singura ce poate scrie adevărata istorie a literaturii române) sau însuşi Ceauşescu-povestit-copiilor sunt personaje ale unui scriitor pentru care lumea se organizează după o neştiută poveste: am văzut-o cândva scrisă şi totuşi am uitat-o, tocmai pentru a o putea rescrie la vremea noastră. Cred că dincolo de stilul inimitabil, topit şi retopit din miile de peneluri ale scriitorilor cunoscuţi şi necunoscuţi pe care Cărtărescu i-a „înghiţit“, romanul său scris „cu bătaia orbului şi fuga şchiopului“ este cel mai mare organ al literaturii române de azi, aşa cum pielea este cel mai mare organ al omului. Închipuiţi-vă, aşadar, un om lipsit de pielea lui, funcţionând cu toate sinapsele şi muşchii la vedere, supravieţuitor al unui ecorşeu teribil, aşa cum Pământul ar trăi fără cer deasupra: ai vedea direct iadul şi raiul. „Pielea“ inteligentă a romancierului există însă şi lumea sa plină de fantasmele lui Desiderio Monsu sau umplută de imaginaţia unui copil din Floreasca funcţionează ca adevărata interfaţă dintre el şi umanitate, dintre autor şi cititorul său pe care şi-l doreşte, ca fiecare, ideal. „Orbitor. Aripa dreaptă“ este, mai mult decât anterioarele piese ale acestui Rubik triangular, romanul ca jurnal de front al unei realităţi ce-şi are tălpile în zilele Revoluţiei din 1989 şi capul în ultima cărămidă neterminată a unei Românii eter(n)ice care este Sagrada Familia a lumii ăsteia. Fiindcă, orice ar zice Mircea Cărtărescu, un publicist critic, dar destul de naiv, atunci când descrie România nelustrabilă şi oamenii ei bolnavi de înavuţire (că e faimă sau purcoi de bani), numai o Românie neterminată de la facerea ei şi până azi putea să-l determine să-şi termine romanul, chiar dacă ultimele 600 de pagini le-a scris în Germania. Este un mic mister aici, ca semn bătut în ADN-ul său personal, la care autorul cred că a meditat profund, în spiritul acelui emersonian „ruina este în ochiul nostru“. „Ruina“ România primeşte, odată portretul ei „in coelo“ finalizat, un dar imens de la un scriitor pe care l-a dăruit, la rându-i, cu darul cel mai de preţ pe care îl poate avea un scriitor: acela de a vedea în trecut! Căci dacă politicienii văd în prezent, iar profeţii au antenele în viitor, scriitorul se umple de sine şi de lumea prin care trece tocmai de vederea sa în trecut. Abia aşa, cu toate imaginile lumii „captate“ din lichidul amniotic al trecutului în care „erai“, poţi întinde şi privi cum trebuie literele cu care este scrisă lumea însăşi: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu“.
Cunoaştem şi noi azi – după Mircea Cărtărescu.
