„Prima casă“, ultimii bani

În mintea guvernanţilor începe să prindă contur un program care de acum are şi un nume, „Prima casă“. Deşi declarativ pare un proiect generos, acesta poate avea efecte perverse pentru stabilitatea sistemului bancar. Demersurile programului guvernamental „Prima casă“ vin să perturbe această tendinţă naturală – şi sănătoasă – a pieţei, vizând stimularea capitalului bancar de a finanţa un domeniu privilegiat în anii de boom. De fapt, programul „Prima casă“ reprezintă ultimii bani care ar urma să intre pe o piaţă care nu poate totuşi fi reinflamată artificial fără a crea noi dezechilibre pe care nu ni le dorim. În aceste condiţii, se impun câteva obiecţii la noul program guvernamental.
În primul rând, principiul este cu totul greşit, întrucât, în numele ideii sociale, această promovare a unor credite pentru tineri sau a programelor de achiziţie de locuinţe de către autorităţile locale influenţează preţul de piaţă oferind dezvoltatorilor şi proprietarilor o clientelă nesperată în condiţiile în care piaţa joacă împotriva lor. Până la urmă, de ce să avem locuinţe „sociale“ şi nu locuinţe „normale“? Pentru că este evident că, dacă statul nu se va interpune tendinţelor pieţei, preţul mediu al locuinţelor se va prăbuşi chiar şi sub nivelul pe care autorităţile îl au în vedere ca fiind cel al unei locuinţe „sociale“.
„Pornind de la premisa că în România există o mare nevoie de locuinţe, Programul „Prima casă“, pe care l-am demarat în cadrul guvernului, se adresează tuturor românilor care nu au în proprietate o locuinţă în momentul de faţă, tineri, în special, dar nu numai tineri“, a declarat recent premierul Emil Boc. Patru argumente ar putea veni în sprijinul ideii că nu se pune pro-blema unui deficit de locuinţe: scăderea demografică din ultimii ani, proporţia importantă a românilor stabiliţi peste graniţe, numărul ridicat al locuinţelor unifamiliale construite după 1989 şi dispariţia presiunii asupra pieţei apartamentelor ca urmare a relocării firmelor spre spaţiile de birouri din clădirile recent intrate în piaţă. În aceste condiţii, decât să rămânem la stadiul de mică bârfă rostită de agenţii imobiliari, autorităţile ar trebui să întocmească studii competente care să aibă la bază informaţii statistice concrete. În absenţa acestora, asumarea unor premise false este cu totul de nedorit.
Altă obiecţie ar fi aceea legată de baza de calcul. Suma garantată de stat, până la un nivel de 60.000 de euro, este mult prea ridicată. Dacă ne uităm că în aprilie, Comisia Naţională de Prognoză indica pentru anul în curs un venit mediu de 1.328 de lei, adică sub 4.000 de euro anual, ne dăm seama că această sumă minimă garantată nu ar trebui să depăşească 15.000 de euro, nici vorbă de cei 60.000 de euro. Dacă această sumă vi se pare acum total insuficientă pentru achiziţionarea unei locuinţe înseamnă că piaţa imobiliară mai are mult loc de cădere, nicidecum că guvernul ar trebui să ia măsuri sociale de zeci de mii de euro per capita. „Dacă vreţi să vă cumpăraţi un apartament de 100.000 de euro, vă duceţi la bancă şi cereţi împrumut acei bani“, spunea, la sfârşitul săptămânii trecute, ministrul de finanţe, Gheorghe Pogea. Ne putem întreba, din nou, de unde atâta largheţe la factorii guvernamentali de a vorbi despre asemenea sume la o populaţie al cărei venit mediu este clar că nu permite accesarea acestor bani.
Am constatat în ultimele luni că băncile nu sunt tocmai încântate de portofoliile lor de credite, cu expuneri destul de mari pe active imobiliare care este clar că nu sunt aşa nepreţuite precum se estima în anii de escaladare a curbei speculative. Acum, încercările guvernamentale de a stimula intrarea capitalului bancar pe o piaţă încă îngrozitor supraevaluată este opusă tendinţei naturale a pieţei. Este cu totul greşit ca băncile să fie din nou încurajate să direcţioneze bani spre aceleaşi active imobiliare inflamate, în loc să crediteze fluxuri productive şi start-up-uri de care avem atâta nevoie pentru a relansa economia reală. În plus, încercarea de a impune băncilor să accepte un avans de doar 5% ar putea induce o fragilitate suplimentară în sistemul bancar, ultimul lucru pe care l-am mai dori în aceste vremuri tulburi.
În fine, ultima obiecţie este aceea că resursele lipsesc. Atât Emil Boc, cât şi ministrul Pogea, după ce au avansat iniţial informaţia unei sume de 100 de milioane de euro, acum se aruncă la fel de fel de proiecţii cu 200 de milioane, un miliard în creditare etc. Trebuie totuşi să rămânem cu picioarele pe pământ şi să ne amintim că este vorba de un stat îndatorat, care până mai ieri, pentru a putea menţine pe linia de plutire aparatul administrativ, se împrumuta chiar şi săptămânal prin emisiuni de obligaţiuni. Un astfel de program ar putea fi demarat de China, care are în rezerve bonduri de Trezorerie americane de 2 trilioane USD, nicidecum de o Românie care abia a împrumutat de la instituţiile financiare internaţionale 20 de miliarde de euro şi pe care nu ştim cum îi vom putea rambursa sau rostogoli. Chiar nu trebuie să ne folosim ultimii bani pentru astfel de demersuri ale căror consecinţe economice nu le putem întrezări. Aceste fantasmagorii ne arată că actualii guvernanţi nu înţeleg nimic despre mecanismele care au permis declanşarea actualei crize şi că preferă clamarea, înainte de alegeri, a unor presupuse programe „sociale“, care nu pot fi altceva decât un ajutor nesperat pentru şmecherii din imobiliare, cu prietenii politice construite în anii din urmă.