Oricine ştie să-şi câştige o piaţă.
În lumea economică actuală, nu trebuie să fii bine capitalizat, adică să ai bani mulţi, nu trebuie să fii excesiv de vizibil, adică să cheltuieşti mult pe publicitate, ci trebuie să ai o piaţă. Cu cât eşti mai stăpân pe acea piaţă, cu atât eşti mai sigur pe tine. Chiar dacă piaţa nu este mare, chiar dacă nu este veşnică.
Reacţia naturală a agenţilor economici la începutul unei crize este să mărească preţurile. Ei văd că le scad vânzările, vor să-şi păstreze acelaşi nivel al cheltuielilor şi atunci încearcă să majoreze preţurile. Mărirea lor reduce volumul pieţei solvabile, adică micşorează veniturile. Între timp, cheltuielile se acumulează, cresc datoriile şi, la un moment dat, te trezeşti în incapacitate de plată şi cu mari stocuri de marfă. Imediat, unii reduc preţurile, chiar sub costurile de producţie, doar-doar vor convinge pe cineva să le cumpere produsele şi serviciile. De la un preţ de 100 s-a trecut la unul de 110, iar apoi la 75. Situaţia însă devine din ce în ce mai gravă.
Acesta este un mecanism tipic pentru zeci de milioane de firme de pe tot globul pământesc, de la micul chioşc din Nairobi, care vinde fructe proaspete, până la Chrysler, care vinde ceva pe care un american mediu are obiceiul de a o numi maşină, dar un european sau un japonez o numeşte brontozaur. Întreprinzătorul încearcă să se opună tendinţelor actuale ale pieţei prin manipularea preţului, când mărindu-l, fără să ofere nimic în plus, când micşorându-l, provocând consumatorul să se gândească la faptul că producătorul respectiv l-a păcălit când i-a cerut 100 pe ceva care acum se vinde cu 75. Exact la fel fac şi guvernele: când vine criza, întâi o neagă cu toată gura, apoi încearcă să majoreze taxele (preţul serviciilor sale), iar când văd că veniturile nu le cresc, ci dimpotrivă, coboară taxele şi se gândesc cum să ofere ceva nou contribuabilului.
Aşa face majoritatea. Şi majoritatea pierde când vine criza.
Unii însă gândesc cu totul altfel. Voi da trei exemple.
În anii ’70 ai secolului trecut s-a declanşat o criză a petrolului fără precent. În mai puţin de 24 de ore, printr-o decizie a şeicilor din Golful Persic, preţul barilului de ţiţei la gura sondei a crescut de la un dolar la 20. Apoi a continuat să se majoreze, ajungând la aproape 30 de dolari. A fost o mare tulburare mondială. Cât eram noi de izolaţi, tot mai găseam reviste unde se tipăreau fotografii cu staţii de benzină din Texas (mare producător de ţiţei) închise, prim-miniştri care mergeau la birou pe bicicletă şi vapoare care stăteau în porturi nu din lipsă de comenzi, ci din lipsă de carburant. Toate fenomenele şi epifenomenele unei crize le puteţi găsi în presa timpului: studii „ştiinţifice“ care arată că ţiţeiul se epuizează în anul 2000, nerozi care cred că au inventat motorul cu apă etc. Un stat şi o firmă au luat însă cu totul altă direcţie: Brazilia a hotărât să amestece benzina cu alcoolul obţinut din trestie de zahăr pe care o produce pe scară mare, iar o firmă din Vermont, înghiţită apoi de General Electric, a hotărât să vândă staţii de biogaz. Şi astăzi, în Brazilia, benzina este amestecată cu alcool, ceea ce reduce preţul la pompă şi dependenţa ţării de petrolul de import. Peste trei milioane de ferme şi gospodării rurale din SUA au staţii de biogaz şi instalaţii de producere a biodieselului din uleiuri uzate, ceea ce le reduce la aproape zero dependenţa de preţul motorinei şi benzinei.Al doilea exemplu vine din India. În 2006, semnele unei crize acute a industriei de automobile se înmulţiseră pentru cine voia să le vadă. Maşinile sunt din ce mai asemănătoare între ele, consumul lor a rămas undeva la 8-10 l în oraş, iar costurile parcării şi întreţinerii au crescut de zece ori în douăzeci de ani. Înseamnă oare că oamenii nu vor mai cumpăra maşini? Nu, şi-au spus indienii de la TATA, unul dintre cele mai mari grupuri industriale din lume. Oamenii vor cumpăra maşini, doar ca să se deplaseze de ici-colo, nu ca să-şi arate statutul social şi nivelul veniturilor. Dintr-un simbol social, maşina trebuie să devină o marfă cu utilitate simplă. Şi au produs aşa-numita maşină de 2.000 de dolari, a cărei piaţă este de circa cinci milioane de bucăţi pe an numai în Asia şi Africa. Lumea i-a luat în râs, dar Bosch a produs un aparat pentru ele, care reduce consumul de benzină. Am văzut-o în Nepal, am mers cu ea. Un Tico mai mic, mai uşor de manevrat şi mult mai ieftin. Îţi faci treaba cu ea. TATA nu se plânge de scăderea pieţei, nu cere bani de la guvernul indian, nu a pierdut bani în speculaţii financiare. Ba chiar a cumpărat şi Jaguar, şi Land Rover, duse la faliment de marii moguli europeni. TATA a descoperit o piaţă şi o exploatează.
Al treilea exemplu vine tot din India. Laptopul conectabil la internet de 20 de dolari. Abia s-a anunţat. Dar, cum îi cunosc, el deja există. Iar pieţele asiatice, africane şi sud-americane abia îl aşteaptă.
Aşa se iese dintr-o criză. Descoperindu-ţi o nouă piaţă. Deocamdată, guvernul Boc nu a ajuns nici măcar în piaţa Obor ca să vadă cum negustorii măresc preţurile la legumele din import.
