Negocierile pentru constituirea guvernului ne-au dezvăluit că am votat, de fapt, un mare partid împărţit în trei bucăţi. În prezentarea diferitelor variante de alianţă parlamentară, liderii formaţiunilor s-au întrecut în a afla compatibilităţi, armonii şi puncte comune între aşa-zisele programe de guvernare cu care s-au prezentat în faţa electoratului. Partidele s-au exorcizat reciproc şi s-au transformat din „partid de hoţi“, „gaşcă de oportunişti“, „cozile de topor ale oligarhiei“ în „posibil partener pentru o guvernare stabilă, pentru constituirea unui guvern responsabil, capabil să scoată ţara din criză“. Un balet crispat, cu zâmbete false şi declaraţii de iubire mârâite printre înjurături gândite şi încă neglăsuite, este dansat pe muzica plină de cacofonie cântată de la Cotroceni şi cu isonul ţinut de prin sediile partidelor.
Ce am votat, de fapt? Liberalismul? Nu prea, că liberalii noştri sunt gata să încheie alianţe contra firii şi, mai ales, contra principiilor liberale, numai să rămână la guvernare, eventual cu Tăriceanu prim-ministru. Social-democraţia? Să fim serioşi, ăştia măcar nu se ascund. Au mai mulţi baroni, „penali“, foşti nomenclaturişti PCR sau urmaşi ai acestora, decât toate celelalte partide la un loc, indivizi puşi la vedere, în funcţii înalte, doar naivii pot crede că, votând PSD, au votat vreun program social-democrat european. Am votat, atunci, democrat-liberalismul? Numai marinarul-preşedinte ştie ce am votat, că el şi numai el este simbolul, doctrina şi viitorul PD-L.
Partidele din România sunt lipsite atât de doctrină, cât şi de programe reale de guvernare. În negocierile pentru formarea guvernului primează un pragmatism dubios, cu iz penal şi inspirat din apucăturile lotrilor şi fanarioţilor din vechime, ţelul suprem fiind scaunul din capul mesei celor aproximativ douăzeci de miliarde de euro care vor rezulta în următorii patru ani din privatizări sau din infuzia cu fonduri europene. Structurile clientelare pot fi regăsite în cadrul oricăruia dintre partidele parlamentare româneşti. Ceea ce în democraţiile avansate se cheamă „lobby“ la noi se traduce prin trafic de influenţă, iar noţiuni precum „grupuri de susţinere a partidului“, în România, se cheamă, simplu, „gaşca de baroni şi de oligarhi“.
Democraţia românească nu a depăşit stadiul capitalismului primitiv şi al unei societăţi gregare în care cetăţeanul cu mentalitate de ţăran legat de glie se lasă condus de către vicioşii boieri ciocoi, visând toată viaţa să ajungă şi el boier. Din cauza cinismului politicienilor şi indiferenţei majorităţii cetăţenilor care o compun, România riscă să devină un abces periculos în trupul afectat de criză al Uniunii Europene. Trompetele care au anunţat strident victoria de la tribunele celor trei partide autoproclamate, fiecare în parte, ca învingătoare în alegeri ne-au astupat auzul şi am uitat de problemele reale ale ţării. Corupţia din justiţie, incapacitatea de a accede la fondurile europene, înapoierea aproape medievală în care zace majoritatea satelor româneşti, criza din agricultură, datoria externă tot mai mare, jefuirea avuţiei naţionale de către mafia politico-economică, încălcarea permanentă a legilor care, cel puţin formal, garantează că în societatea românească guvernarea este democratică şi transparentă reprezintă tot atâtea cuie pe care clasa politică le bate în sicriul poporului român de aproape douăzeci de ani.
Politicienii români nu au simţul istoriei. Istoria se scrie pentru mulţi dintre ei, nefericiţi pigmei ai destinului nostru european, doar sub forma conturilor bancare îngrăşate de şpagă, a vilelor ridicate în ţări exotice, a maşinilor de lux şi a amantelor scumpe. Iar în clipa în care au obţinut toate acestea, istoria devine pentru ceata lor barbară doar o neostoită sete. Setea de putere, o sete care ne va dărui un guvern pentru trecut, căci viitorul ne stă la margine de groapă proaspăt săpată…
