Forme comice ale obsesiei electorale

Obsesia electorala este o boala inevitabila intr-o democratie. Nici un politician si nici un partid nu scapa de ea. In plus, n-are leac. Povestile despre „tara“, despre „popor“ sunt spuse totdeauna cu gandul la voturile care vor veni sau nu vor veni la soroc.

As mai spune ca, la toti „pacientii“, boala se manifesta ciclic. In prima faza, ea e mai discreta. Politicienii stau, vreo trei ani, confortabil in fotoliile lor, fara angoasa ca, intr-un viitor apropiat, pot ramane fara ele. Populismul e si el, atunci, mai retinut. Dupa ce izbucneste faza a doua, insa, sondajele sunt consultate cu ingrijorare. Oracolele se inmultesc, iar Pythiile castiga in importanta.

E ceea ce se intampla acum la noi. Campania electorala pentru alegerile de la anul inca n-a debutat oficial, dar nu mai e nici o indoiala ca am intrat bine in faza a doua a „bolii“. Guvernul Nastase incepe sa aiba sentimente umane, de compasiune pentru cei care traiesc in mizerie sau, cum se spune, pudic, azi la noi se afla in „categorii defavorizate“ si incepe sa practice mita electorala, sub forma de pensii, vag, marite sau de ajutoare pentru tarani. E, de altfel, singura perioada in care „suveranitatea poporului“ capata o bruma de realitate. Politicienii se simt vulnerabili si isi amintesc ca fara voturile celor pe care i-au ignorat pana atunci vor ramane, vorba lui Agamita Dandanache, „fara coledzi“.

Recent, am asistat la una din cele mai comice forme ale „bolii“ de care ma ocup aici. Mai-marii din PSD au observat si in ultimul sondaj ca Biserica se bucura de cea mai mare incredere la romani. Si ce si-au zis? Si-au zis ca n-ar strica sa-l transforme si pe Dumnezeu in agent electoral. Mai ales ca PSD are ceva experienta in aceasta privinta, ba chiar ne-a amenintat cu represalii metafizice, intr-o vreme, cand se chema PDSR, anuntandu-ne – va mai amintiti? – ca „Dumnezeu e pedeserist“. Greu de spus daca ideea va fi fost a d-lui Cozmanca sau a d-lui Agathon, trecut de la „palmieri“ la „trandafiri“, dar ce mai conteaza? Liderii pesedisti au luat cu asalt manastirile si bisericile de Sfanta Maria, manati, desigur, nu de elanuri evlavioase, ci de un calcul: multimile venite sa se roage sunt un bun prilej pentru putina propaganda electorala.

Nu stiu daca a mai indraznit cineva din PSD sa spuna ca Dumnezeu ar avea simpatii de stanga, dar ideea in sine, de a transforma amvonul in tribuna electorala, mi se pare necuviincioasa si de prost gust. Trebuie, probabil, sa nu ai nimic sfant pentru a veni cu girofarul la o biserica sau la o manastire, sa pui bodyguarzii sa-ti faca loc printre credinciosi, apoi sa citesti un fel de liturghie profana compusa, sub forma de mesaj, de textierii primului ministru. Nimeni in sediul din Soseaua Kiseleff nu si-a pus, cred, problema ca intre cele zece porunci figureaza si unele care ar trebui sa le dea serios de gandit liderilor pesedisti, cum ar fi porunca „Sa nu furi“ sau porunca „Sa nu minti“, dar pentru asta pot gasi o explicatie. Cine traieste cu frica lui Dumnezeu nu se apuca de politica. Dar sa imparti icoane cu sigla PSD pe spate e ceva mai mult decat o impietate. E un motiv de reala ingrijorare. Cineva care se joaca atat de usor cu cele sfinte nu e in stare de orice?

„Nimeni n-a fluierat sau nu a huiduit“, e tot ce a gasit de cuviinta sa spuna dl Agathon, dezvaluindu-ne la ce nivel se gandeste in politica autohtona. Atat mai lipsea! Ca rugaciunile sa fie amestecate cu fluieraturi si huiduieli. Si ma tem ca, vai, dl Agathon a fost sincer. Nimeni nu i-a explicat ca problema nu e linistea stingherita cu care vor fi primit cei veniti sa se roage de Sfanta Maria un discurs electoral. Ce era sa faca altceva? Problema e una veche si mereu actuala: diferenta dintre „ce se cuvine“ si „ce nu se cuvine“. Sunt lucruri care unui om de bun simt ii impun, macar, putina sfiala.