EXERCITII DE INVIORARE

Demnitarii s-au inghesuit saptamina trecuta sa apara in fata publicului cu declaratiile lor de avere. Una mai mincinoasa decit alta. Ce pelerinaj, ce declaratii ipocrite, ce baliverne! Rar mi-a fost dat sa vad o dovada de cinism asa de tare. Ce spectacol! Sa vezi cum incearca bietii nostri fripturisti sa ne spuna cit de saraci sint. Ti-e mai mare dragul! De ce asta? De cind e rau sa fii bogat? Sintem o tara de amariti in care fiecare viseaza sa o duca bine, sa faca rost de bani, si deodata e ceva rau sa ii ai. Se tem demnitarii sa nu stirneasca invidii? Sau ce? De ce sa nu fii imaginea succesului? De ce nu ai arata ca ai reusit in viata? De unde acest complex al averii? De ce sa nu le spui celorlalti: am avere, am agonisit milioane de dolari, urmati-mi exemplul! Poate ca electoratul ar fi fericit sa auda asa ceva. La noi, politicianul prefera sa se faca mic. De ce?

Eh, nu e chiar un secret. Pentru ca multi si-au facut averile din spagi si invirteli la negru. Ei nu pot proba cu averile lor reale ca sint cinstiti. Au trecut de la Dacia populara, masina capului de locuitor, la altele second hand, occidentale, apoi la altele la prima mina si, mai nou, se lafaie in limuzine. Acum zece ani traiau in doua-trei camere. Acum au macar o vila, daca nu doua, intr-un cartier rezidential, alta de vacanta, plus alte angarale. Mai au si tot felul de case si apartamente de inchiriat, din care fac bani seriosi. Nu am nimic cu averile lor. Prefer un politician care a facut bani, care nu e la mina cine stie cui, si care nu e sensibil la un plic cu 1.000 de dolari. Prefer in politica oameni de succes. Chestia e daca averile sint cistigate pe cai licite. Daca da, ar fi in regula. Dar nu sint. Demnitarului, asadar, i se pare ca e mai prudent sa o faca pe omul „de bine“. Adica minte ca duce un trai simplu, cu greutati materiale, copii multi. Demnitarii sint si milostivi, cresc pisici si ciini. Si-au impartit in ultima luna averile cumnatilor, nepotilor, fratilor. Ce filantropi! Locuiesc, vezi Doamne, in apartamente prin blocuri proletare. Nu au caldura, nici apa. Dar au intretineri mari, pe care abia reusesc sa le plateasca. Etc. Dar cite nu mi-a fost dat sa aud zilele astea!

Si, culmea, acest comportament e dictat chiar de lege. Smecheria cu limita de „10.000“ permite oricui vrea sa ascunda chiar si o avere de foarte multe milioane de dolari. Asta vine cum ai avea un elefant in fata ochilor si nu l-ai vedea. Ca la circ, unde scamatorul iti ascunde orice. Din pacate, inteleg tirziu ca legea a fost gindita asa: sa permita demnitarilor sa isi ascunda averile, matrapazlicurile, si nu sa ii impiedice de la asa naravuri. Si mai pretindem ca vrem sa eradicam coruptia. Nu facem decit sa o incurajam, sa o protejam prin institutii, sa o mascam cu legea in mina. La Bruxelles ne laudam cu documentul, in vreme ce aici tovii continua sa se lase corupti si sa corupa nestingheriti.

Comportamentul acesta extrem de abuziv a stirnit nenumarate reactii negative. A fost un frison care a trecut prin societate. Aproape un soc. Unii au ris, altii si-au dat coate, altii au aratat cu degetul. Unii au crezut ca e un vis urit. De vazut, s-a vazut rau. Nu imi aduc aminte de cind politicienii nostri au mai dat un asemenea spectacol. Poanta a fost ca niste tipi, citeva sute, au incercat sa prosteasca 22 de milioane de romani. Cu nonsalanta, cu obrazul gros, cu ideea ca oricum nu conteaza.

Eu cred ca totusi conteaza. Politicianul se bucura de putin credit la populatie. Cota de popularitate prin zona este scazuta. Iar credibilitatea, si mai si. Nu putea exista idee mai proasta decit sa minta lumea asa cum a facut saptamina trecuta.