Două poveşti, una despre o prietenie pierdută, iar cea de-a doua despre o iubire ratată, ambele consumate în lumina beculeţelor de Crăciun, aduc în prezent mărturisirile unei femei în faţa rivalei sale despre recucerirea iubirii soţului şi, mai apoi, teme precum trecerea timpului, sfâşierea inimilor în spatele aparenţei de frivolitate, iluzia fericirii, dar şi trei prieteni actori, totul în „Două piese scurte“.
Compania Teatrulescu le-a pregătit iubitorilor de teatru, cărora le plac spaţiile neconvenţionale, o nouă premieră, „Două piese scurte“, având în distribuţie trei tineri talentaţi actori ai Naţionalului craiovean, Romaniţa Ionescu, Iulia Lăzăr şi Cătălin Băicuş. De fapt, trei prieteni care şi-au dorit să dea viaţă unor personaje interesante şi în afara scenei instituţiei teatrale. Şi au izbutit, încă o dată cu succes, să bifeze o nouă reuşită. A fost nevoie de o iniţiativă, care i-a aparţinut Romaniţei Ionescu, două texte şi trei prieteni, talentaţi actori.
„Ştiu aceste texte din adolescenţă, dacă nu chiar din copilărie. Îmi sunt foarte dragi şi mi-am dorit de multă vreme să le joc. Nu m-aş fi gândit însă niciodată că tot eu le voi pune în scenă… Să zicem că mi-am dorit atât de mult să le joc, încât mi-am luat inima în dinţi şi le-am pus eu însămi în scenă, deşi sunt actriţă. Alături de mine, în «Două piese scurte» joacă Iulia Lazăr şi Cătălin Băicuş, şi ei actori ai Naţionalului craiovean, căci fiecare dintre cele două piese scurte are trei personaje – aşadar, fiecare dintre noi interpretează un personaj.
De ce Iulia Lazăr? Pentru că, în afara faptului că este o actriţă foarte talentată, îmi este şi prietenă bună, iar prietenia noastră nu s-a ratat, ca prietenia celor două femei din «Cea mai puternică», deşi de câteva ori a lipsit foarte puţin…
De ce Cătălin Băicuş? Pentru că, dincolo de faptul că este foarte talentat, cred că e cel mai potrivit actor din lume pentru a-l interpreta pe scriitorul R. din «Scrisoare de la o necunoscută», un personaj fermecător, în care inocenţa şi frivolitatea se amestecă într-o balanţă foarte fină. M-am gândit la Cătălin pentru că, din punctul meu de vedere, el este acel personaj. El este, nu aveam cum să mă gândesc la altcineva. Şi, în sfârşit, Iulia Lazăr şi Cătălin Băicuş pentru că, de data aceasta, eu sunt regizorul şi îmi pot alege distribuţia!“, a precizat Romaniţa Ionescu, actor şi regizor în „Două piese scurte“.
O provocare
Proiectul a fost în sine o provocare pentru fiecare. Mai întâi pentru Romaniţa, care a testat rolul de regizor. „Faptul că eu semnez regia este un lucru care mă intimidează. Numele meu apare în dreptul regizorului pentru că afişul trebuie să conţină aşa ceva, dar spectacolul a fost făcut în egală măsură de noi trei. Eu am venit cu nişte texte şi nişte idei foarte vagi, generale.
Primul act al meu de regie a fost că am ales piesele şi am iniţiat proiectul, iar distribuţia a fost al doilea şi ultimul meu act de regie“, a menţionat Romaniţa cu modestie.
Acelaşi sentiment al provocării l-au avut şi ceilalţi doi protagonişti. Pentru Iulia Lazăr, piesa în sine a fost o provocare, căci „atunci când mi-a dat acest text («Cea mai puternică»-n.r.) şi mi-a explicat că eu o să fiu cea care o să vorbească tot timpul, ea neavând nici o vorbă în acest text, mi-a fost destul de frică pentru că am crezut că este un monolog. Eu nu sunt pregătită, cel puţin în acest moment, să am un recital. De fapt, era vorba de o comunicare nonverbală, era o relaţie, şi de aici a venit această provocare“.
A crezut în acest proiect şi Cătălin Băicuş. „Noica spunea că în meseria noastră, restul îţi vine mai târziu, nu ştii care este, dar ştii că va veni pe parcurs şi aşa s-a întâmplat şi cu piesa noastră“.
Au muncit împreună şi au creat „Două piese scurte“, având în mână manuscrisele ce purtau ascunse între pagini două texte importante, „Scrisoare de la o necunoscută“, una dintre cele mai cunoscute nuvele ale lui Stefan Zweig, şi „Cea mai puternică“, o piesă mai degrabă obscură a lui Strindberg.
Două poveşti interesante
„Două piese scurte“ au adus în faţa publicului teme interesante. Sunt două poveşti care, deşi se petrec amândouă în ajunul Crăciunului, nu sunt deloc senine şi luminoase. În amândouă este vorba despre ratare. În prima, despre o prietenie ratată, iar în a doua despre o iubire ratată, iar luminiţele bradului de Crăciun, departe de a aduce vreo urmă de fericire pe chipurile personajelor, nu fac decât să le cufunde şi mai adânc în tristeţe.
Două foste prietene se întâlnesc accidental în „Cea mai puternică“, într-o cafenea, în ziua de Crăciun, după mult timp de la ruptura survenită între ele. E un bun prilej de o nouă competiţie, care să rezolve definitiv lucrurile care nu au fost spuse sau finalizate şi au avut timp să fermenteze suficient.
Punerea în scenă este cât se poate de cinstită pentru că avem două actriţe, prietene, care interpretează două actriţe care au fost cândva prietene, până când adjudecarea unui bărbat şi alte competiţii le-au despărţit iremediabil traiectoriile.
Şi firul istorisirii continuă cu o altă poveste: un bărbat şi o femeie care s-ar fi putut iubi rămân totuşi străini.
