de Ionel Buşe, Editura Fundaţiei ALFA, Cluj, 2010
Prozele scurte ale lui Ionel Buşe din „Ultima vară cu Enikő…“ au un discret parfum retro, uşor de intuit de cronicar din activitatea de scriitor de până acum a universitarului craiovean. Căci, pentru cine nu ştie, Ionel Buşe este fondator al Centrului de cercetări asupra imaginarului şi raţionalităţii „Mircea Eliade“, de la Universitatea din Craiova, şi un cunoscut eseist cu preocupări filosofice dintre cele mai specializate, autor a numeroase cărţi de gen. Aşadar, „Ultima vară cu Enikő…“ este debutul său în proză, deşi preocupările literare datează, cum vedem din notificările făcute în subsolul prozelor, inclusiv din anii ‘80 ai secolului trecut. E posibil ca Ionel Buşe să fi scris mai întâi proză şi apoi să fi trecut la filosofie, deşi nu vom şti niciodată care a fost prima lui… dragoste.
Limbajul folosit e simplu, direct, chiar didactic uneori, iar atmosfera stranie a primei părţi a cărţii (de până la nuvela care dă titlul culegerii) este un pariu ţinut de autor, chiar dacă propusa cheie kafkiană este oarecum iluzorie. Nici „Tabloul“, care mi se pare cea mai închegată proză de acest tip (aflată în partea a doua a volumului), nu corespunde lumii kafkiene, ci mai degrabă atmosferei de roman gothic. Ionel Buşe are însă darul de a stârni curiozitate printr-o amprentă energică a scrisului care tensionează cu efecte durabile imaginaţia unui cititor ce poate savura straniul conţinut al povestirilor sale. Unele dintre prozele „romantico-fantastice“ par adevărate parabole hrănite de o imaginaţie saturată de lecturi consacrate (Eliade, Voiculescu), dar au acel farmec pe care autorul îl imprimă printr-o notă de familiaritate care seduce un cititor ce doreşte să nu fie ţinut prea mult în tensiune. Aşa zicând, autorul e „bref“. Totuşi, tensiunea persistă după ce le-ai citit – ceea ce e un semn bun, desigur. Pentru autor. Lecturile sale filosofice hrănesc acest imaginar pe care Buşe îl ţine bine în hăţuri spre a nu scăpa în teritorii prea tulburi. De altfel, prima parte a cărţii se numeşte, simptomatic, „Naufragiul“.
A doua parte are un titlu ceva mai… franţuzit, „C’est l’amour qui passe“, şi pare a fi un calc după cunoscutul cântec al textierului francez Jean Louis Murat. „Ultima vară cu Enikő”, proza care dă titlul cărţii, este un story de dragoste „estival“, în care protagonistul, Ştefan, are o relaţie scurtă cu o văduvă tânără, răstimp în care, poate cam repejor, se îndrăgosteşte de cumnata acesteia, o unguroaică frumoasă, care i se dă de la prima întâlnire. Asta poate însemna ceva pentru un bărbat. Protagonistul, suflet sensibil şi caracter instruit, simte că între cei doi există o „flamă“ şi îşi aminteşte de povestea africană în care o prinţesă dintr-un trib iubeşte un tânăr albinos (ceea ce este interzis în societăţile tradiţionale şi profund ritualizate). El ar fi, aşadar, „albul“ care primeşte un dar unic, dragostea pe viaţă, din partea unui suflet-pereche. Pereche, pereche, dar cei doi nu vor sta împreună, deşi relaţia lor va dura… 30 de ani alimentată şi de noile tehnologii de comunicare la distanţă, în speţă de… videomobil! Măi, să fie! Dar surpriza povestirii, care altminteri nu promite ceva mai mult decât banala relaţie pe viaţă, abia acum, după trei decenii, apare. Protagonistul, care a ieşit la pensie, îşi scrie memoriile şi învaţă limba lui Petőfi, se duce să-şi viziteze iubita la Oradea. Pe drum, în tren, intră în vorbă cu nişte tineri, între care se detaşează o fată, Emese, şi poartă discuţii despre dragoste, bineînţeles, despre sufletul-pereche şi alte întâlniri admirabile, cum sunt cele din povestea africană. La Oradea, iubita care-l aşteaptă credincioasă de atâta amar de vreme este însă, fatalitate, bolnavă de cancer. El petrece cu ea o ultimă vară, la o clinică de oncologie dintr-o pădure de fagi, apoi, într-un loc drag tinereţii lor, înconjuraţi de prieteni vechi, o noapte de dragoste care închide cercul. Apoi, ea moare, dar îi lasă un bilet în care îi mărturiseşte că au împreună o… fiică. Este Emese, aţi ghicit. Fata pleacă în Africa, nu înainte de a scrie povestea lor „africană“, iar el rătăceşte ani de-a rândul prin gări, povestind despre dragostea dintre prinţesa Iansă şi iubitul ei Xango. Mitul a pătruns în realitate. Sau realul în mit.
Ionel Buşe scrie cu patos, chiar dacă apasă uneori pe pedala unui anumit tip de demonstraţie, dar povestirile sale au farmecul lunii africane văzute din savană de un european uimit.
