Librăriile din Europa Occidentală au fost luate cu asalt de bibliofili, dornici să pună mâna pe best-sellerul „Proştii la putere. Cum să ne apărăm de prostia celor care ne conduc“ al lui Diego Armario.
Diego Armario, fost director al Radiodifuziunii din Spania, în prezent scriitor şi consilier pe probleme de comunicare, îşi începe incursiunea în lumea prostiei într-un mod elocvent, povestind o întâmplare tragicomică, din 1952. În centrul acţiunii îl întâlnim pe monsieur Delille, farmacist, care avea o adevărată obsesie pentru iepurii sălbatici, care îi devastaseră grădina. După ce a recurs la toate metodele posibile ca să scape de „invadatori“, Delille a găsit, în sfârşit, soluţia perfectă pentru a scăpa de urecheaţi. El a comandat o cultură din virusul Myxoma, responsabil pentru mixomatoză, o boală care făcuse ravagii printre iepurii din Australia. Farmacistul a reuşit să pună mâna pe unul dintre micii lui duşmani, căruia i-a inoculat periculosul virus. În doar câteva săptămâni, grădina sa a fost eliberată de invadatori.
Din păcate însă, epidemia s-a extins în Franţa, Olanda, Belgia, Italia. „Geniala“ idee a unui nebun a devastat astfel jumătate din Europa. Însă, nu toate „tâmpeniile“ au aceleaşi consecinţe tragice.
Cert este însă că mai întotdeauna ele nu trec neobservate. Cel puţin, aşa crede Diego Armario, fost director al Radiodifuziunii spaniole, în prezent scriitor şi consilier pe probleme de comunicare, a cărei carte – „Proştii la putere. Cum să ne apărăm de prostia celor care ne conduc“ – face ravagii în Europa.
Şefi cu titlu
În timp ce pentru Carlo Cipolla, un mare economist al secolului trecut, prostul este cineva care face rău altei persoane sau unui grup de indivizi, fără a avea nici un avantaj de pe urma faptei sale sau, mai mult, chiar suportând pe propria piele consecinţele faptelor sale, pentru Armario, lucrurile sunt un pic diferite.
În opinia sa, astfel de persoane reuşesc să se afirme pe plan profesional tocmai datorită oportunismului lor, simpatiei studiate, extraordinarei capacităţi de a adula adevăraţii şefi, calităţi care se potrivesc perfect cu sistemul. Ba, mai mult, ei nu dau bătăi de cap şi umplu fără probleme golurile din sistem.
În opinia sa, există o regulă de aur, care rar nu se aplică: „Angajaţii ineficienţi sunt transferaţi sistematic la departamente unde nu pot să facă cine ştie ce pagube, iar la final devin şefi“.
Odată ajunşi în poziţie de conducere, proştii sunt mândri de funcţia lor şi adoră să fie strigaţi cu titlul obţinut, „consilier“, „ministru“, „director“, iar lista nu are final. Sunt tenace, răbdători, imprevizibili, mincinoşi, intoleranţi, exagerat de ambiţioşi, mereu în ofensivă şi răzbunători. În cele mai multe cazuri sunt şi fericiţi, pentru că nu îşi dau seama cine sunt şi ce fac cu adevărat. Sunt prezenţi peste tot, de la fabrici şi până în parlament, de la bănci şi până la supermarketuri.
Fenomen universal
Şi pentru că prostia este totuşi un fenomen complex, reprezentanţii acestei categorii se prezintă sub diferite forme. Un prim tip ar fi „prostul fraier“, care, fiind el însuşi şocat de propriul succes, este mereu nesigur de deciziile sale. Există apoi „idiotul nebun“, al cărui caracter poate fi subiect de studii psihiatrice. El poate crea atât de multă tensiune în mediul de lucru, încât îi aduce la disperare pe colaboratori şi subalterni. Deseori, beţia puterii le stimulează sadismul, ei devenind astfel de o cruzime rar întâlnită, bârfesc şi inventează fel de fel de poveşti pentru a-şi discredita colegii. „Cretinul mediatic“ crede, în schimb, că prestigiul profesional depinde de notorietate şi face tot posibilul să apară oriunde şi la orice oră, indiferent că e vorba de tonomatul de cafea sau de emisiunile televizate.
Nu trebuie uitate cazurile frecvente ale proştilor, care nu sunt conştienţi de propria condiţie, dar care au suficient tupeu să îi considere pe cei din jur „înapoiaţi mental“. Există totuşi o posibilitate cât de mică de a supravieţui într-o astfel de societate? Şansele sunt mici, pentru că o vorbă din bătrâni spune că pentru prostie nu există leac.
O metodă optimă ar fi să faceţi pe proştii, măcar până în momentul în care vi se dă ocazia de a demonstra ce puteţi cu adevărat. Sau puteţi renunţa la competiţie şi să vă trageţi într-un colţ citind Balzac, Shakespeare sau Tolstoi. Dacă vă place şi în acest fel reuşiţi să vă relaxaţi, atunci prostia v-a ocolit.
