Încep acest articol, în continuarea celui dedicat Zilei Limbii Române (31 august), cu o serie de cugetări ale unor personalităţi din spaţiul spiritual autohton: “Nemărginit îţi este dorul; cum vrei să încapă în realitatea mărginită? Totdeauna rămâne un prisos: disperare sau ironie.” (Titu Maiorescu); “Valul este dorul Mării de a săruta ţărmul.” (Lucian Blaga); “Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăţ de un cocostârc, care se întoarce la primăvară şi mă opresc drept în bătătura casei.” (Ciprian Porumbescu); “Prin formaţia sa, «dor» are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea – de unde şi vine cuvântul – cu plăcerea, crescută din durere, nu pricepi bine cum.” (Constantin Noica); “Amintirea este un dor permanent.” (Ileana Vulpescu); “Dorul este focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile.” (Octavian Paler).
Din tezaurul versurilor româneşti am ales poezia lui Ştefan Octavian Iosif, “Mi-e dor”: “Mi-e dor de munţi, de Caraimanul/Pe veci acoperit de nor./Mi-e dor de freamăt lin de brazi,/De murmur tainic de izvor,/Mi-e dor de tine azi./Mi-e dor de toaca din vecernii/Şi de tălăngi, de verde plai,/De jalnic fluier de păstor,/De mândru port, de dulce grai,/Mi-e dor de tine, dor…”.
Zestrea talentului folcloric conţine numeroase zicători despre dor în formă versificată cum ar fi: “Omul harnic, silitor,/De pâine nu duce dor.”; “Nu da binelui cu piciorul,/Că pe urmă îi duci dorul.”; “Toată lumea are-un dor/Şi mai greu, şi mai uşor.”
Din anii adolescenţei până acum, când am ajuns la inevitabila senectute, m-am legănat pe valurile romanţei Ioanei Radu în care se spune: “Mi-e dor de ochii tăi adânci,/Scânteietori ca soarele de mai./Mi-e dor de vraja ce-o arunci/Prinos al părului bălai./De-o dezmierdare iar mi-e dor/Şi de sărutul ce-adânc el m-a robit/Ca vântul adiind uşor/Să-nvie chipul ce-am iubit.”
Încep acest articol, în continuarea celui dedicat Zilei Limbii Române (31 august), cu o serie de cugetări ale unor personalităţi din spaţiul spiritual autohton: “Nemărginit îţi este dorul; cum vrei să încapă în realitatea mărginită? Totdeauna rămâne un prisos: disperare sau ironie.” (Titu Maiorescu); “Valul este dorul Mării de a săruta ţărmul.” (Lucian Blaga); “Mă roade dorul de casă. Voi găsi eu drumul potrivit spre ea. Mă agăţ de un cocostârc, care se întoarce la primăvară şi mă opresc drept în bătătura casei.” (Ciprian Porumbescu); “Prin formaţia sa, «dor» are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea – de unde şi vine cuvântul – cu plăcerea, crescută din durere, nu pricepi bine cum.” (Constantin Noica); “Amintirea este un dor permanent.” (Ileana Vulpescu); “Dorul este focul în care ard speranţele, dorinţele, durerile, iar cenuşa ce rămâne reprezintă amintirile.” (Octavian Paler).
Din tezaurul versurilor româneşti am ales poezia lui Ştefan Octavian Iosif, “Mi-e dor”: “Mi-e dor de munţi, de Caraimanul/Pe veci acoperit de nor./Mi-e dor de freamăt lin de brazi,/De murmur tainic de izvor,/Mi-e dor de tine azi./Mi-e dor de toaca din vecernii/Şi de tălăngi, de verde plai,/De jalnic fluier de păstor,/De mândru port, de dulce grai,/Mi-e dor de tine, dor…”.
Zestrea talentului folcloric conţine numeroase zicători despre dor în formă versificată cum ar fi: “Omul harnic, silitor,/De pâine nu duce dor.”; “Nu da binelui cu piciorul,/Că pe urmă îi duci dorul.”; “Toată lumea are-un dor/Şi mai greu, şi mai uşor.”
Din anii adolescenţei până acum, când am ajuns la inevitabila senectute, m-am legănat pe valurile romanţei Ioanei Radu în care se spune: “Mi-e dor de ochii tăi adânci,/Scânteietori ca soarele de mai./Mi-e dor de vraja ce-o arunci/Prinos al părului bălai./De-o dezmierdare iar mi-e dor/Şi de sărutul ce-adânc el m-a robit/Ca vântul adiind uşor/Să-nvie chipul ce-am iubit.”
Dr. Dan Mihai Bârliba
