La 1 decembrie 1954 se lansa pe ecranele din întreaga lume coproducţia franco-italiană Casa Ricordi având ca regizor pe Carmine Gallone şi ca protagonişti pe Märta Torén, Marcello Mastroianni şi Micheline Presle. Coloana muzicală a acestui film de excepţie cuprindea creaţii semnate de Renzo Rossellini, Gioachino Rossini, Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Gaetano Donizetti şi Vincenzo Bellini. Citez o opinie a criticului nostru Tudor Caranfil, publicată în Dicţionar universal de filme/2008: “Ilustrat policrom cu episoade triste, vesele, lirice, toalete de epocă, acest film comercial este realizat cu echilibru şi maturitate, generos pigmentat cu scene din operele lui Rossini, Verdi, Donizetti, Puccini.”. Îmi amintesc faptul că am vizionat acel film împreună cu părinţii mei la un cinematograf din oraşul moldav Roman atunci când eram elev în clasa a VI-a. Formulez următoarea sugestie pentru factorii responsabili de difuzarea săptămânală a emisiunii “Telecinemateca” a Televiziunii Române: planificarea cu o frecvenţă rezonabilă (eventual, anuală sau bianuală) a filmului Casa Ricordi dată fiind dubla sa vocaţie: cinematografică propriu-zisă şi muzicală ca o binevenită sincronizare cu dinamica generaţiilor în contextul demografiei ţării noastre.
Dar nu la acel film mă voi referi în cele ce urmează, ci la realităţile artistice care au stat la baza conceperii sale. În anul 1808 a luat fiinţă la Milano o companie denumită G.Ricordi&C. la iniţiativa violonistului Giovanni Ricordi (1785-1853) care a existat ca o structură de familie transmisă de-a lungul a patru generaţii în următoarea succesiune: fiul său Tito (1811-1888); fiul lui Tito, Giulio (1840-1912); fiul lui Giulio, Tito (1865-1933). În 1842 compania şi-a creat propria publicaţie intitulată Gazetta Musicale di Milano şi a înfiinţat filiale în mai multe oraşe: iniţial la Napoli, Florenţa, Roma, Palermo, Londra, Paris; ulterior la New York, São Paulo, Toronto, Sydney, Ciudad de Mexico. O perioadă de înflorire în ceea ce priveşte tipărirea de partituri muzicale a avut loc în timpul lui Giulio Ricordi; atunci au apărut şi s-au difuzat unele publicaţii devenite celebre printre care: La biblioteca del pianista; L’arte musicale in Italia; L’Opera Omnia di Frédéric Chopin; Le Sonate di Domenico Scarlatti.
O modalitate esenţială a funcţionalităţii “Casei Ricordi” a fost aceea a stabilirii unor legături cu o pleiadă de compozitori ai timpului pe baza interesului mutual. Astfel Giovanni Ricordi în anul 1839 a cumpărat drepturile de copiere ale primei opere a lui Giuseppe Verdi, Oberto, Conte di San Bonifacio şi ale lucrărilor care au urmat, iar exemplul său a fost urmat cu fidelitate de viitoarele trei generaţii ale familiei Ricordi. Relaţii strânse s-au creat cu alţi compozitori italieni vestiţi ca Rossini, Puccini şi Donizetti şi cu muzicieni mai puţin cunoscuţi (Saverio Mercadante, Giovanni Pacini, Nicola Vaccai, fraţii Luigi şi Frederico Ricci).
În veacul următor, după cel de-al Doilea Război Mondial s-au afirmat companiile de înregistrări “Radio Record Ricordi” şi “Dischi Ricordi” (primul disc a fost Medea de Cherubini în interpretarea celebrei Maria Callas). Lista înregistrărilor de la începutul secolului al XX-lea cuprinde concerte şi recitaluri de operă ale unor compozitori ca Franco Alfano, Feruccio Busoni, Alfredo Casella, Alfredo Catalani, Manuel de Falla, Giorgio Ghedini, Gian Francesco Malipiero, Italo Montemezzi, Ildebrando Pizzetti, Amilcare Ponchieli, Ottorino Respighi, Riccardo Zandonai ş.a. Acestora li s-au adăugat compozitorii contemporani din seria cărora redăm câteva nume: Luigi Nono, Giorgio Batistelli, Luciano Berio, Sylvano Bussotti, Franco Donatoni, Lorenzo Ferero, Bruno Maderna, Giacomo Manzoni, Kevin Puts, Grisey, Vacchi, Clara Sinde Ramallal, Nino Rota, Salvatore Sciarrino, Ana Serrano Redonnet, Luigi Dallapicola, Fausto Romitelli, Marco Stroppa, Azio Corghi, Luca Francesconi etc.
În privinţa filialelor străine ale “Casei Ricordi” mă voi referi la unele exemple semnificative: i) “Ricordi&Co. London Ltd.” care şi-a început existenţa în anul 1878; cuprinde în cataloagele sale creaţii ale compozitorilor Graham Fitkin, Rolf Hind, John Hopkins, Huang Ruo, Joseph Fhibbs, Adam Schoenberg, Philip Venables şi Ian Wilson. ii) “Ricordi&Co. Bühnen-Music Verlag” care a luat fiinţă în anul 1908; în a doua jumătate a secolului trecut a publicat lucrări ale compozitorilor germani printre care Olga Neuwirth, Klaus Huber, Georg Friedrich Haas, Enno Poppe şi cataloage reprezentative ale creaţiilor unor compozitori ruşi ca Ceaikovski, Prokofiev, Glinka, Rimski-Korsakov ş.a. iii) Din anul 2007 “Casa Ricordi” este asociată la “Universal Music Publishing Classical”, lider european în domeniu cu o sferă amplă de referinţă (circa 1.900 de compozitori); printre alţi membri se află “Editio Musica”/Budapesta şi “Editions Durand-Salabert-Eschig”/Paris.
Un proiect realizat care merită să fie relevat în contextul articolului nostru este cel denumit “Archivio Storico Ricordi”, aflată în cadrul Bibliotecii Naţionale din “Palazzo di Brera” de la Milano, pe care Luciano Berio o caracteriza astfel: “o Catedrală a Muzicii, unică în lume”. Aceasta reuneşte documente ale editurii muzicale “ Ricordi” de la fondarea ei în 1809 până la sfârşitul anului 1994 cand a fost achiziţionată de grupul media “Bertelsmann” care şi-a asumat garantarea “dezvoltării şi conservării culturale”. În Arhiva păstrată după cele mai moderne proceduri tehnice se află inter alia partiturile autografe a 23 din cele 28 de opere ale lui Giuseppe Verdi, ale operelor lui Giacomo Puccini (cu excepţia operei La rondine), Vincenzo Bellini, Gioachino Rossini, Giovanni Pacini şi Gaetano Donizetti până la cele ale unor compozitori contemporani ca Luigi Nono, Salvatore Sciarinno şi Sylvano Bussotti. Nu lipsesc nici libretele de operă (peste 10.000) datând de la începutul secolului al XVII-lea până în zilele noastre, e.g. libretul primului act al operei Boema de Puccinicu intervenţiile compozitorului. De asemenea, Arhiva găzduieşte un preţios patrimoniu fotografic referitor la primele reprezentaţii de operă, tipuri de costume, decoruri, schiţe scenografice, episoade din viaţa şi activitatea compozitorilor, afişe ale spectacolelor. Peste 30.000 de scrisori adresate “Casei Ricordi” se găsesc în vitrinele şi rafturile Arhivei menţionate, autorii lor fiind compozitori (Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Vincenzo Bellini, Giovanni Pacini, Franz Liszt, Ottorino Respighi, Jules Massenet, Alfredo Casella), cântăreţi vestiţi (Teresa Stolz, Maria Waldmann, Victor Maurel), libretişti (Luigi Illica, Giuseppe Giacosa), poeţi (Gabriele d’Annunzio, Arrigo Boito).
Denumirea companiei căreia i-am consacrat acest articol m-a trimis cu gândul la o expresie din limba italiană: “ricordo indelebile”/“amintire de neuitat” pe care am asociat-o cu neobosita activitate desfăşurată pe parcursul a patru generaţii de “Casa Ricordi”. Cred că aceasta casă ospitalieră a muzicii de operă a înfăptuit o generoasă misiune de conservare şi promovare a valorilor muzicale, străduindu-se şi reuşind să iasă învingătoare din lupta deloc uşoară cu Timpul. “Casa Ricordi” a destrămat vălurile uitării şi a permanentizat gustul pentru muzică; de asemenea, a făcut o veritabilă lucrare educativă, fără a-şi fi asumat sarcini explicite în domeniul pedagogiei muzicale.
Îmi imaginez că nu este prea târziu şi nici imposibil ca şi în coordonate naţionale să se procedeze la demersuri similare deoarece avem o zestre artistică de primă mărime, recunoscută în lumea întreagă. Aşadar, pe când un “Muzeu al muzicii româneşti” care ar putea găzdui partituri de arhivă (opere, operete, simfonii, creaţii corale, colinde, romanţe ş.a.), afişe, ziare şi reviste de epocă, fotografii ale unor compozitori, solişti, regizori, decoruri, costume şi multe alte artefacte semnificative din domeniul artei noastre muzicale?
Am scris aceste rânduri în perspectiva sărbătoririi, în fiecare an la 1 octombrie, a “Zilei Internaţionale a Muzicii”.