La 37 de ani, timişoreanul Horia Colibăşanu este singurul alpinist român care a ajuns pe șase vârfuri de peste 8.000 de metri, fără oxigen suplimentar și fără ajutor din partea şerpaşilor. A urcat pe K2 (8.611 m), Manaslu (8.163 m), Dhaulagiri (8.167 m), Annapurna (8.091 m), Makalu (8.463 m) şi Lhotse (8.516 m), iar la sfârşitul lunii martie, Horia va pleca alături de slovacul Peter Hámor să pună steagul României pe Everest. Medic stomatolog de profesie, Horia a povestit, pentru Gazeta de Sud, cum arată viaţa la 8.000 de metri altitudine şi care sunt priorităţile şi felul de a fi ale unui om care a reuşit să ajungă atât de sus.
Gazeta de Sud: Ştiu că urmează să pleci într-o expediţie pe Everest. Când o să se întâmple asta şi cum te pregăteşti?
Horia Colibăşanu: Probabil la sfârşitul lui martie voi pleca. Mă pregătesc mergând pe munte, acum vin din Slovacia.
GdS: În ce constă pregătirea aceasta, pe lângă cea fizică?
H.C.: Am nevoie de bani şi de echipament, cam atât. E vorba de vreo 30.000 de euro.
GdS: Ai făcut toate expediţiile tale fără oxigen suplimentar. Aş vrea să explici pentru cititorii noştri ce înseamnă asta şi cum reacţionează organismul la asemenea înălţimi.
H.C.: E ceva mai greu, din cauză că oxigenul la altitudine ajunge să fie aproape o treime din concentraţia de la nivelul mării şi atunci efortul e mult mai însemnat. Te mişti mult mai încet şi, dacă stai foarte mult timp la altitudine mare, ajungi să ai probleme. Se numesc aşa: edem pulmonar, edem cerebral, decompensare.
„Dacă nu eşti făcut pentru asta, nu are sens să te chinuieşti“
GdS: Ai pierdut parteneri de drum în expediţiile tale. Dacă nu ţi-e greu, aş vrea să te întreb cum faci faţă situaţiilor…
H.C.: Mai mor oameni în Himalaya… Eu nu am pierdut aşa de mulţi parteneri, doar unul singur. Au mai fost expediţii în care au murit oameni, de fapt, rar a fost o expediţie în care să nu moară nimeni, pentru că e un loc periculos şi… Asta e. Cine merge acolo ştie la ce se expune. Şi psihic trebuie să fii foarte puternic, nu merge oricine acolo. Sunt anumiţi oameni care îşi asumă riscul de a merge în Himalaya. Dacă nu eşti făcut pentru asta, nu are sens să te chinuieşti şi să tremuri de frică ştiind la ce te supui.
GdS: Dacă mâine te-ar suna un tânăr să-ţi zică: „Uite, Horia, vreau să merg şi eu într-o expediţie cu tine“, ce i-ai spune?
H.C.: Depinde cine-i tânărul şi ce are în CV. E ca şi cum te-ar suna pe tine cineva şi te-ar întreba „Uite, vreau să scriu şi eu în ziar, pe prima pagină“. Ce i-ai spune? Păi, hai să vedem cu ce vii. Nimic nu e exclus, fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal. Dacă are ceva extraordinar, ok. Sunt prieteni care mă sună şi vor să vină cu mine. Pe unii îi iau, pe unii nu, dar de cele mai multe ori, un tânăr care are cunoştinţe destul de vaste despre alpinism are încă o mare necunoscută, şi anume comportamentul la altitudine. Percepţia asta se face în ani; ajungi să urci la 3.000, la 4.000, la 5.000, la 7.000, la 8.000 şi abia după aceea poţi să spui că ştii cum se comportă organismul tău la altitudine. Presupun că şi în presă e la fel, scrii un articol mai pe ultima pagină, apoi avansezi, nu?!
Cred că pentru Himalaya trebuie să fii minuţios
GdS: Când ajungi pe vârful unui munte, ai vreun gest tradiţional? Care e primul lucru pe care îl faci?
H.C.: Primul lucru pe care îl fac este să scot aparatul foto şi să fac cât de repede pot pozele de vârf, pentru că nu tot timpul vizibilitatea este bună şi e bine să ai poze cât mai clare şi mai bune de pe vârf. E, până la urmă, dovada că ai fost acolo şi e şi o realizare artistică. Îţi doreşti foarte mult acea poză, e importantă şi, dacă ai o poză făcută în ceaţă lângă o stâncă, nu prea e grozav.
GdS: Cei care rămânem aici, la altitudini mici, privim cu respect către voi, vă admirăm pentru curaj. Cum te-ai descrie pe tine, în câteva cuvinte?
H.C.: La mine, cred că o bună parte din personalitatea mea e legată şi de faptul că sunt dentist. Chiar am citit undeva o descriere psihologică a dentiştilor, sunt nişte tipi minuţioşi, obsesivi, care nu acceptă devieri de la plan, sunt foarte atenţi la detalii, au o obsesie cu detaliile. Probabil asta e una dintre chestiile care sunt necesare la altitudine. Detaliile care aici contează mult prea puţin, acolo fac diferenţa dintre succes şi insucces sau dintre viaţă şi moarte. De exemplu, eu aici umblu cu nişte colţari, nişte chestii care se pun în picioare ca să nu aluneci pe zăpadă şi, când nu mi-i găsesc pe ăia buni, plec cu unii pe care îi am de vreo şaisprezece ani. Pentru Himalaya, am avut cu partenerul meu o discuţie cam de o oră, cel puţin, despre colţari: care ar fi mai buni, care ar fi mai puţin buni, şi discuţia se învârtea undeva la o mică diferenţă. Ei au cam un kilogram şi existau unii care erau cu 50 de grame mai uşori. Deci, cam acolo se purta discuţia, dacă merită sau nu merită şi care sunt avantajele. Cred că pentru Himalaya trebuie să fii minuţios, foarte atent la detalii şi să nu te laşi nici dus cu vorba, nici păcălit de vânzători sau de situaţie şi să nu accepţi lucrurile decât în modul cel mai bun cu putinţă.
Despre hrană, igienă şi răni la peste 8.000 de metri
GdS: Ce poţi să ne spui despre partenerul tău cu care vei merge pe Everest, Peter Hámor?
H.C.: Partenerul meu e un băiat foarte simpatic, care are 48 de ani, e cu zece ani mai mare decât mine şi e un tip foarte hotărât, cel mai bun alpinist slovac. El e foarte aproape de a încheia, adică mai are doar două vârfuri de peste 8.000 de metri de urcat şi ar fi primul alpinist slovac care reuşeşte această performanţă. E un om normal, cu familie, cu copii, cu job şi care se antrenează foarte mult şi foarte serios.
GdS: Multă lume m-a întrebat, atunci când a auzit că voi vorbi cu tine, de hrană, de igienă, ce se întâmplă dacă te răneşti… Cum ai grijă de tine pe munte, pe scurt?
H.C.: Pe foarte scurt, toate sunt deficitare. În principiu, hrana pe care o mai poţi mânca la altitudine nu e foarte variată, sunt foarte puţine lucruri pe care organismul le mai acceptă. Mie nu îmi place mâncarea specială pentru altitudine. Singurele lucruri pe care le pot mânca sunt şunca, slănina, caşcavalul afumat, ceaiul, desigur, şi dulciuri – dar nu în cantitate foarte mare -, ciocolată şi bomboane. În rest, nu prea pot mânca altceva la peste 6.000 de metri. Mai jos poţi să mănânci cam orice mănânci şi acasă. În tabăra de bază, meniul e variat, cu legume, cu fructe, e o mâncare aproape normală. Bineînţeles, o grămadă de orez, pentru că asta se mănâncă în zonă. În ceea ce priveşte igiena, avem un cort de duş, unde poţi să te speli, e ok, există cort de toaletă în tabăra de bază. E aproape normală. Şi aici, dacă merg două zile pe munte, nu înnebunesc dacă nu fac duş. Problema cu tăiatul e destul de gravă, mai ales că noi avem panouri solare, mai lucrăm cu bricege şi, dacă te tai, rănile la peste 5.000 de metri nu se vindecă, nu se lipesc. Dacă ai o tăietură, se opreşte sângerarea, dar până nu cobori nu se produce vindecarea. Am stat 30 de zile cu o rană la un deget fără să se lipească absolut deloc. E o problemă din cauza altitudinii.
„Familia ar trebui să fie pe primul loc şi apoi pasiunile“
GdS: Am vorbit în trecut cu Lucian Ionescu. El a făcut drumul de la Giurgiu la Veneţia cu caiacul. Îmi spunea, la acea vreme, că e egoist şi că a lăsat familia aici într-o stare financiară nu prea bună, numai ca să facă expediţia asta. Poate fi vorba de egoism şi la tine?
H.C.: E foarte greu de definit chestia asta. Şi eu îmi las familia acasă, dar nu o las în condiţii financiare proaste. Ştiu alpinişti care au făcut chestia asta şi nu le-a mers bine, mi se pare stupid să faci asta. Familia ar trebui să fie pe primul loc şi apoi pasiunile, pentru unicul motiv că, dacă îţi strici condiţiile familiale, se duc naiba şi pasiunile. La mine e foarte clar, fără a face un podium neapărat. Sunt câteva lucruri importante de care ştiu că trebuie să am grijă. Aşa cum am grijă de mine pe munte, trebuie să am grijă de familia mea, de jobul meu şi trebuie să am grijă şi de mine. Toate trebuie ţinute într-un echilibru, dacă nu eşti capabil să îl menţii, mai bine reduci din bilele cu care jonglezi. Fiecare jonglează cu cât poate, dacă nu te ţine, nu o faci! Dar să laşi familia în condiţii financiare grele mi se pare stupid, pentru că lucrurile astea se răzbună. Dacă vrei să faci o excursie cu caiacul, ok, dar un proiect ca al meu, de a urca toate vârfurile de peste 8.000 de metri, care include probabil o perioadă de peste 15, poate chiar 20 de ani, şi resurse financiare care ating poate sute de mii de euro, nu poţi să îl faci în modul ăsta haiducesc. Eu am sponsori şi mă ajută foarte multă lume, nu numai sponsorii.
GdS: Te-ai gândit cumva ce urmează după Everest?
H.C.: Ce vreau să fac după Everest e ca şi cum i-ai întreba pe cei care merg pe Lună ce vor să facă după aceea. Nu pot să mă gândesc la asta când eu de-abia reuşesc să pun totul în ordine ca să plec pe Everest. Chiar ar trebui să am o imaginaţie patologică pentru a mă gândi şi ce pot face după aceea. Deocamdată, sunt cel puţin vreo 20 de întrebări care nu-şi au încă răspunsul, la care mă gândesc, le tot reiau noapte de noapte. Tot caut o soluţie şi mă întreb oare cum va fi şi nu prea am cum… Locaţiile mele de memorie sunt prea ocupate ca să mă mai gândesc şi la ce fac după Everest. Dar, într-adevăr, cred că o să urc pe mai multe vârfuri. Nu cred că mă retrag.
GdS: Mi-a plăcut comparaţia ta cu cei care pleacă pe Lună. Înseamnă că Everestul pentru tine e la fel cum era Luna pentru astronauţi.
H.C.: Pentru mine şi pentru ce ne propunem noi, da, este destul de aproape de chestia asta. Cred că tipii ăia care plecau pe Lună se gândeau că sunt mai multe şanse să o atingă decât ne închipuim noi acum.
