Dacă în alfabet litera E se află după litera B, în Bănie autobuzul E1 este categoric şi evident înaintea celui 25B, din orice unghi ai privi. De la mârâitul bolnav şi plictisit al motorului şi până la numărul de molecule de oxigen mult dorite care îşi fac loc printre şi pentru călătorii încinşi, diferenţele între cele două autobuze îţi sar în ochi, îţi intră-n nas şi, uneori, te mai gâdilă fără voie prin urechi.
Bilete de vrei, mai greu poţi să-ţi iei
În Craiova, tonetele şi tonomatele de bilete sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Este cazul zonelor Segarcea, Liceul de Chimie, Pedagogic sau zona supermarketului Lidl. Doina M. e nemulţumită de faptul că „s-a făcut staţie la Lidl, la solicitarea noastră – a cetăţenilor, dar nu au făcut trecere de pietoni. Este foarte departe distanţa între trecerile de pietoni. Trebuie făcută. Sau la Spitalul 2 – este staţie de autobuz, iar trecerea de pietoni este anapoda. Şi, de asemenea, acolo, la casierele din centru, dacă încerci să întrebi cam când vine autobuzul 9 sau alte autobuze, îţi spun «Asteptaţi că vine» şi el poate atunci pleacă din staţie. Te trezeşti că vine peste jumătate de oră sau o oră. Să fie cât de cât un circuit. Să ştie, domn’e, cu aproximaţie, ora respectivă“, s-a plâns aceasta.
Şi la Groapă, pe Severinului, biletele sunt scumpe la vedere. De la chioşcul roşu cu ziare poţi cere şi un bilet. Dar ce te faci când acesta îşi trage obloanele? Rămâi cu mâna întinsă în soare şi fără bilet în buzunare, căci toneta aflată la doi paşi de chioşc nu mai funcţionează de ceva timp. În vremurile ei bune, şi biletele curgeau altfel. Acum, nici căpşorul nu şi-l mai ivesc la lumină.
E1 la o mie
Cine se urcă în autobuzul E1 se poate considera norocos. Taxatoarea care a uitat să zâmbească nu a uitat să-ţi dea bilet. Oricum, ştie şi ea că e plătită să vândă bilete, nu să împartă zâmbete. „Aici, aici! Vino la mijloc!“, ţipă ea fluturând din mână către călătorul care nu ştie că şoferul nu mai are de mult bilete. Îşi umezeşte buricul degetului arătător şi pe al celui mare şi rupe un bilet arămiu pentru luna iulie. Unghiile îi sunt colorate cu roşu, dar oja e sărită pe alocuri. Nici culoarea părului creţ şi scurt nu iese din sfera asta coloristică. Doar sandalele cu talpă joasă o mai aduc la culori pământene. Un domn în sandale, cu părul gri şi frumos pieptănat, e mulţumit de autobuz: „E-ul merge bine, ce să zic… E ordonat, aşa, după ce au băgat şi taxatoare cu bilete“. Însă, dacă ar fi să dea o notă RAT-ului, aceasta ar fi „8, aşa, cu indulgenţă. Ar putea să fie şi mai bine“.
Îţi iei bilet şi te aşezi pe unul dintre scaunele gri de plastic. Nu sunt prea confortabile, dar nici a disconfort nu strigă. Podeaua, în aceeaşi tonalitate cu scaunele, este înveselită de linii galbene care urcă spre plafon. Este curat şi doar o petală rozalie de gladiolă căzută lângă scaunul din faţă mai e călcată de unii călători sub tălpile prăfuite. Geamurile, largi şi albăstrii de la atâta lumină care intră prin ele, te lasă să numeri urmele de apă de la stropii unei ploi văratice. Sau, cine ştie, poate chiar primăvăratice.
Că nu ai voie să te plimbi cu rolele, să mănânci sau să-ţi scoţi câinele la plimbare prin autobuz te anunţă afişele pătrate alb-roşiatice de deasupra geamurilor. Două femei cu pungi cu covrigi în braţe te lasă să respiri aerul umplut de arome de susan şi pâine caldă. Aproape că-ţi place.
E cald, dar nu insuportabil. Geamurile se deschid uşor. Se deschid din ce în ce mai multe, de către din ce în ce mai multe mâini diferite. E totul gri – şi podea, şi scaune, şi plafon -, dar situaţia nu e aşa gri în autobuzul E1. E chiar bine. Te leagănă uşor şi e linişte. Poţi chiar să citeşti şi o carte în el, căci rândurile nu-ţi fug de sub ochi. O femeie cu părul prins într-o coadă-bidinea roşie citeşte zâmbind o carte cu bancuri. O răsfoieşte vizibil mulţumită. Şi tinerei care tocmai s-a aşezat lângă ea pare să-i placă. Muşcă cu poftă din mărul roşu din care mănâncă încă de când s-a urcat. Mai ia o gură, mai aruncă un ochi peste umărul femeii şi zâmbeşte. A fost bunicel bancul, se pare.
25B – cu B de la „bombă“
Autobuzul 25B, în schimb, pare o glumă proastă. Când te urci în el parcă treci în altă lume. Doar geamurile vag transparente te asigură că eşti încă în Craiova. De taxatoare, nici vorbă. „Ăştia nu le-au băgat“ este replica unui tânăr care întreabă şoferul de bilete. La pornire, motorul se aude greu şi înfundat, ca un aspirator cu sacul plin de praf. Se urneşte greu din loc, ca un animal care abia îşi cară trupul obosit. Mersul nu e deloc legănat, ci te zgâlţâie de 20 de ori în de două ori mai puţine secunde. Resturi de plastic de la pungi de rafie sunt suflate de câte un curent de aer pe podeaua gri, murdară, scorojită şi răsucită prin colţuri şi pe sub scaune. Doina M., o femeie cochetă cu floare galbenă la pălăria de pai, ne spune şi ea că „în 9 sunt condiţii mai bune, deşi nu are nici ăla aer condiţionat, dar 25 este sub orice critică. Sunt maşini din acelea mici, vechi, cu o singură uşă. Traseul este lung şi foarte aglomerat“. Nici Mariana C. nu are prea multe cuvinte de laudă: „Unele autobuze mai sunt cum mai sunt, dar rablele astea pline de praf…“.
Până şi plafonul te duce cu mintea la un alt univers. Urme negre de murdărie aproape că iau forma unor tălpi de încălţăminte. Prin colţurile de sus ale plafonului sunt înghesuite fâşii lungi, murdare, de burete împletit cu o cârpă albastră, care au probabil rolul de a mai bara curenţii de aer curajoşi care vor să-şi facă loc înăuntru. Uşile glisante scot sunete grele când se deschid şi închid, deşi sunt mânjite pe margini de vaselină neagră. Scaunele de un roşu murdar, dintr-un plastic gros şi crăpat, sunt toate ocupate. Autobuzul, mult mai mic decât E1, se umple repede.
O icoană cu Fecioara Maria şi Iisus se bălăngăne încet pe peretele din spatele şoferului. Te rogi să nu se mai audă vreo buşitură sau vreun sunet suspect şi să ajungi odată la destinaţie.
Lavinia Aranghel, Claudiu Voicilă (anul II, Secţia Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Sociale)
