Nestor Vornicescu, misionar şi păstor ales

Cu sufletul copleşit de durere, vin să aduc cuvânt de cinstire, de dragoste şi recunoştinţă, precum şi o smerită şi îndurerată închinare în faţa mormântului celui care a fost Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei, în paginile ziarului Gazeta de Sud, pe care l-a preţuit şi în diverse momente l-a îmbărbătat.
Mitropolitul Nestor Vornicescu împodobeşte cu viaţa şi slujirea lui performanţe cum rar se întâlnesc în sânul personalităţilor, prin calităţile sale native şi hărnicie fiind una dintre cele mai reprezentative feţe bisericeşti ale României.
Odrăslit într-un sat modest din ţinutul Basarabiei – Lozova (a cărui şcoală-i poartă numele), Vlădica Nestor s-a învrednicit să aducă în câmpul literaturii teologice scrieri de mare valoare, dar, mai presus de toate, să sădească acea veşnică încredere în viaţă, acea voie bună specifică ţăranului român, unde proverbele şi zicătorile acoperă multe lipsuri şi suferinţe, fiind rostite cu tâlc adânc, spre învăţătura practică nu numai a tinerilor, ci şi a vârstnicilor.
Când aştern pe hârtie aceste gânduri despre omul cu inimă de aur, flămând de studiu, mă încearcă emoţiile şi recunoştinţa pentru că Dumnezeu (în marea sa iubire faţă de oameni) a rânduit ca să-i fiu ucenic fidel la şcoala pe care cu demnitate îi plăcea să-i spună „Şcoala Nestoriană“, la altarul căreia au crescut şi s-au cultivat ucenici devotaţi: + Vincenţiu – vicar patriarhal, Ioan – episcop de Harghita, Irineu – episcop vicar la Vâlcea, Damaschin – episcopul Sloboziei şi, în sfârşit, ucenicul de suflet Gurie – episcop vicar al Craiovei.
Este puţin de când a plecat, căci cei şapte ani nu reprezintă decât un scurt fragment din răstimpul vieţii noastre, atunci când ne gândim că şi noi vom pleca într-o zi de aici, mai devreme, ori mai târziu – că doar nimeni nu s-a născut nemuritor.
Pasiunea sa pentru viaţa şi lucrarea marilor bărbaţi ai Istoriei Bisericeşti şi neamului românesc s-a concretizat în lucrări de specialitate bine primite şi apreciate încă din viaţa sa, urcând treaptă cu treaptă, nu doar în demnităţile bisericeşti, ci şi în vredniciile academice, fiind chemat în rândul academicienilor de onoare atât la Academia Română din Bucureşti, cât şi la Academia din Chişinău – îndeplinind chiar funcţii de responsabilitate.
L-am însoţit în diverse delegaţii, întâlniri, vizite canonice, lansări de carte, conferinţe la Academia Română împreună cu omul de suflet, diaconul Vasile, peste tot simţindu-i sufletul bun, generos şi apropiat de oameni. Dăruia ce avea, întotdeauna câte un pomelnic… nu a fost musafir neonorat, fie cu o carte, un bujor sau o binecuvântare însoţită la final de „Fii voios!“.
Consider că această disponibilitate a făcut parte din Evanghelia pe care a propovăduit-o şi prin convingerile sale transferate în viaţa de zi cu zi.
Faptul că Dumnezeu i-a dăruit să dăruiască, înţelegând profund această lucrare, Înalt Prea Sfinţia Sa a făcut din viaţa şi lucrarea sa o continuă luptă pentru generozitate, de aceea toţi cei care l-au cunoscut recunosc că a fost cu adevărat un om mare, un cărturar iscusit şi un slujbaş neîntrecut.
Înzestrat de Dumnezeu cu voce şi ureche muzicală (cum spune diaconul Grigore, părintele muzicii cultivate de Vlădica Firmilian), cel pomenit azi a ştiut să înmulţească talanţii şi să producă efecte artistice pe lângă emoţia sfântă a slujbelor. De aceea, slujbele în sobor sub protia (conducerea) sa, ajutat de preoţi şi diaconi, creau starea de trăire a evlaviei mănăstireşti, mai ales la hramuri şi privegheri.
A ştiut să împlinească spusa şi experienţa Sfântului Apostol Pavel: „Aşa Arhiereu ne trebuia… destoinic, să înveţe pe alţii“. Evrei 7/26.
Mitropolitul Nestor a fost un om al suferinţei întărit de Dumnezeu, batjocorit de oamenii lumii care îşi iau totul în această viaţă. Din toate a ieşit întărit şi era conştient că sufletul era zelos, iar trupul, neputincios. Prin multă experienţă. „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat“.
Prin răbdarea sa, prin conştiinţa misiunii, prin studii şi cercetare, prin slujire permanentă s-a întărit în Domnul ca misionar şi păstor ales. Imensa sa operă apologetic-patristică şi misionar-pastorală constituie o contribuţie de neegalat la sfârşitul celui de-al doilea mileniu şi începutul celui de-al treilea.
Numai cine nu l-a cunoscut, nu l-a ascultat şi n-a citit nimic dintre ale sale ar avea altă părere, însă generaţiile de academicieni, printre care enumerăm prof. Ion Dogaru, Eugen Simion, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Cândea, i-au preţuit rezultatele ştiinţifice, caracterizându-l pe autor ca erudit de înaltă clasă, spirit enciclopedist, istoric valoros, pasionat cercetător.
A trecut în veşnicie un om de o rară omenie, un ierarh cinstit la altarul Domnului, un bun român, un savant în sensul cel mai bun al cuvântului. Cine ştie când va mai avea Biserica un asemenea istoric? Cei care am rămas din ucenicii lui nu-l uităm în rugăciunile noastre (şi, slavă Domnului, suntem mulţi), îl pomenim cu veneraţia pe care acest academician neîntrecut o merită cu prisosinţă.
Dumnezeu să-l odihnească!
Preot Mihai David