Dupa mai mult de sase luni petrecute departe de casa, intr-o lume straina, cei 405 „scorpioni“ au venit in sfirsit la Craiova. Emotia intoarcerii a fost amplificata de prezenta ministrului apararii nationale, a ambasadorului Statelor Unite ale Americii si a oficialilor militari si locali. Daca ambasadorul SUA a spus ca militarii romani s-au achitat de obligatii mai mult decit „superb“, primarul Antonie Solomon n-a pierdut ocazia de a se autodeclara „scorpion“. O asemenea festivitate a fost, pentru unii, un bun prilej de a se auzi vorbind. Cel mai nerabdator participant a fost un baietel de patru ani, pe nume Rares, care abia astepta sa isi vada taticul.
Ultima serie de militari din Batalionul 26 Infanterie „Neagoe Basarab“ a sosit ieri, la ora 7.15, acasa. La 7.30, s-a facut apelul solemn. Cu aceasta ocazie, s-au rostit numele celor cazuti la datorie, ca sa nu fie uitati. Ei fac parte in continuare din armata romana. Intonarea imnului de stat a fost alt moment emotionant. Felul in care „scorpionii“ iau pozitie in fata drapelului in astfel de momente i-ar face sa roseasca pe cei care, din diferite motive, s-au simtit rusinati de faptul ca sint romani. Inalt Preasfintia Sa Teofan, Mitropolitul Olteniei si Arhiepiscopul Craiovei, a oficiat, alaturi de un sobor de preoti, o slujba euharistica. Inaltul prelat le-a urat bun-venit acasa si a multumit proniei ceresti ca s-au intors cu totii teferi. Cu bonetele in mina stinga, „scorpionii“ si-au facut cruce. Aproape de ei, la citeva zeci de metri, citeva sotii asteptau emotionate momentul imbratisarilor. Si timpul parca nu mai trecea. Atunci cind cuvintele „Am onoarea sa raportez: misiune indeplinita“ s-au auzit in curtea unitatii militare din strada Caracal, sarcina militarilor romani s-a incheiat in mod oficial. Au urmat apoi cuvintarile, mai mult sau mai putin izbutite, ale oficialilor. Locotent-colonel Nicolae Ciuca a deschis lista oratorilor. I-au urmat primarul, subprefectul (anuntat intii ca prefect, rectificarea de rigoare venind dupa lunga cuvintare a edilului craiovean), seful Statului Major General, dr. Mihai Popescu, ambasadorul SUA la Bucuresti, Excelenta Sa, Jack Dyer Crouch, si ministrul apararii nationale, Ioan Mircea Pascu. Primarul Craiovei, Antonie Solomon, s-a declarat „un scorpion intr-o lume a viperelor“, referindu-se, deloc subtil, la viata politica. Legatura cu „scorpionii rosii“ a fost doar una lingvistica, evident. Fire prevazatoare, subprefectul de Dolj, Virgil Boboc, a venit cu „tema“ facuta de acasa si a citit un text plin de epitete, amintind nostalgicilor de timpuri de mult apuse si de regretatul „limbaj de lemn“. Jack Dyer Crouch a tinut sa evidentieze faptul ca misiunea „scorpionilor“ nu a fost deloc usoara si a folosit cuvintul „superb“, drept calificativ general pentru activitatea militarilor romani.
„Unde e tati? Nu il vad pe tati!“
Cel mai nerabdator participant la eveniment a fost un baietel de patru ani. Rares venise insotit de mama sa sa-si astepte tatal. Pustiului ii era asa de dor ca nu a incetat nici o clipa sa isi caute din priviri tatal, in multimea de barbati tineri in uniforme de camuflaj. Din pacate, toti erau atit de arsi de soare, ca baietelul nu a reusit sa il localizeze. In ochii copilului, tatal sau era mai mult decit un erou. Era un model, inceptutul si sfirsitul lumii.
Alaturi de el, alt copil: Alisa, de zece ani, statea linistita linga mama ei, Daniela, tot in asteptarea tatalui si a sotului. Si Nicu, tatal Alisei, ca si tatal lui Rares, ca toti ceilalti ,„scorpioni“ a participat la misiunea de stabilitate numita „Antica Babilonia“, din Nasiriah – Irak. Pe uniformele lor scrie „Irak, Operatiunea Libertatea“. Misiunea nu a fost nici usoara, nici placuta. A fost cea mai grea misiune a militarilor romani: dupa Angola, Albania, Kosovo, Afganistan, a urmat Irakul. Iar aici a trebuit sa raspunda cu foc.
A fost prima data cind s-a tras asupra soldatilor nostri si cind s-a pus un pret de 500 de dolari pe cap de „scorpion“. La banala intrebare „Cum a fost?“, „scorpionii“ au spus ca le-ar trebui o viata ca sa descrie prin ce au trecut. Aflati la sute de kilometri de casa, oltenii si-au facut datoria si, poate, chiar mai mult decit atit. Au lasat in urma un nume. Lucru deloc usor de infaptuit. Rugaciunile din mica bisericuta facuta de ai nostri acolo, atit de departe, au fost auzite. Miercuri, baietii au ajuns acasa. Si de data aceasta, cuvintul „acasa“ a avut cea mai profunda semnificatie pe care ar putea-o avea vreodata.
