Istoricul și scriitorul Adrian Cioroianu a fost prezent vineri, 14 februarie, la Craiova, în orașul adolescenței și copilăriei sale, pentru a se întâlni cu publicul cititor în cadrul evenimentului cultural „Scriitori la Tradem“.
Autorul a susţinut conferinţa „O poveste fără Făt-Frumos. Istorie şi patrimoniu în România după 1990“ şi a lansat cea mai recentă carte a sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor“, apărută la Editura Curtea Veche. Volumului lansat i s-a alăturat şi o carte purtând semnătura aceluiaşi scriitor, un roman de dragoste: „Adulter cu smochine şi pescăruşi“.
Alături de prieteni dragi, poveştile şi aducerile aminte au condus auditoriul în lumea „istoriei ca poveste“. Nu au lipsit nici surprizele, poate cea mai plăcută fiind înmânarea ziarului Înainte în care studentul în anul II de la Istorie, Adrian Cioroianu, scria un articol, pe 23 decembrie 1989, „Ţara fără dictator“. „Cu un stil personal şi avânt revoluţionar, tânărul Cioroianu îşi exprima ataşamentul faţă de Revoluţie şi faţă de această întorsătură a istoriei, faţă de această clipă unică“, după cum menţiona în cuvântul de deschidere a manifestării Nicolae Coande. De aici amintirile invitatului „Scriitori la Tradem“ au curs: „Eram în sesiune şi venisem acasă. În ziua de 22 decembrie am ieşit toţi în stradă şi am venit în faţa clădirii prefecturii de astăzi. În drum m-am dus la Şcoala nr. 18, unde făcusem clasele gimnaziale, şi am cerut paznicului un steag. Puterea mobilizatoare a simbolurilor a făcut ca în drumul meu spre centru, eu cu steagul, să fiu urmat şi de alte persoane. Am ajuns în Piaţă, la balcon era Tudor Gheorghe, lume luminată. Circulau prin mulţime câţiva tineri, care ne îndemnau să mergem la Casa Studenţilor. M-am dus şi eu acolo. Ne-am adunat, cică, să scoatem un ziar studenţesc. Au început discuţiile vizavi de publicarea unei scrisori-manifest pentru întoarcerea în ţară a Nadiei Comăneci, a tuturor celor plecaţi. S-a pornit o discuţie fără sfârşit. Ştiu că am luat o foaie de hârtie şi am scris acel articol, după care am mers cu încă un tânăr spre redacţia ziarului Înainte. A doua zi, materialul meu era publicat“, şi-a amintit cu plăcere scriitorul.
Crâmpeie dintr-o lucrare
Naraţiunile şi-au urmat cursul în sala devenită neîncăpătoare a Casei „Traian Demetrescu“ şi cu „O poveste fără Făt-Frumos. Istorie şi patrimoniu în România după 1990“. „Este de fapt cartea «istoriei ca poveste» spusă de un istoric care ajunge prin «accidental» la esențial. Debutul cărții este o pledoarie – și un memento – pentru libertate și demnitate. Povestea grănicerilor din Dăbuleni care nu l-au vrut pe Carol I la cârma țării este savuros relatată de un adevărat povestitor al istoriei naționale“, menţiona Nicolae Coande, amfitrionul întâlnirii. Să lăsăm deci istoricul să-şi spună naraţiunea: „ … puţini ştiu că toată acea zonă din sudul României, de la Calafat până la Dăbuleni, a fost în anul 1866 centrul unei mişcări de protest, care a stârnit panică până la Bucureşti. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile.
La începutul lunii mai a anului 1866, toată floarea politică şi administrativă a ţării pregătea cu emoţie venirea în ţară a domnitorului Carol I – cel care în data de 10 mai a acelui an urma să fie primit triumfal în Bucureşti. Dar, când oricine s-ar fi aşteptat mai puţin, într-un colţ al României câţiva ţărani olteni au decis să se opună noului regim şi să-l răzbune pe domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza! De fapt, aceşti olteni nu erau chiar ţărani obişnuiţi. Ei erau aşa-numiţii ţărani-grăniceri de pe linia Dunării, aleşi dintre fiii satelor din jurul Calafatului. Pe data de 4 mai 1866, ei au primit ordinul să se încoloneze şi să plece spre Craiova, urmând ca de acolo să fie trimişi la Bucureşti, pentru a asista la ceremonia de primire a noului domn Carol. Dar, cum aceşti fii de ţărani nu aveau prea multă carte şi cum nimeni nu se străduise să le explice misterele politicii, printre aceşti olteni au început să apară zvonuri ciudate. În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună.
Şi astfel, în ziua de 7 mai, în Calafat şi în satele învecinate – Maglavit, Pisc, Poiana Mare, Cetate şi alte câteva – grănicerii au pornit o adevărată revoltă. Ei au cutezat să-şi alunge ofiţerii şi au refuzat să asculte ordinele primite. În plus, strigau că ciocoii l-au dat jos pe Cuza şi chiar ameninţau că vor merge spre Bucureşti pentru a da jos pe domnul neamţ şi guvernul său.
Imediat, Prefectura şi Primăria de la Craiova s-au alarmat, iar vestea a ajuns şi în vârful Ministerului de Interne. Pe 10 mai 1866, domnitorul Carol I a intrat în Bucureşti, dar istoria va reţine că oltenii-grăniceri de pe malul Dunării au refuzat să vină să-l întâmpine…
Peste alţi zece ani, mulţi dintre acei ţărani olteni aveau să lupte ca nişte eroi pe fronturile războiului de independenţă din 1877, chiar sub steagul purtat de cel pe care ei îl priviseră cu suspiciune în mai 1866 – adică gloriosul viitor rege al României Carol I.
Morala poveştii de faţă pleacă de la un detaliu real: ani la rând după acea revoltă din 1866, ori de câte ori o nouă lege anunţa probleme, Regele Carol I îi întreba pe sfetnicii săi: dar, oare, dăbulenii ce zic? De unde rezultă că mulţimile se pot înşela uneori în istorie, dar, cu toate acestea, un conducător înţelept este dator să fie atent la talpa ţării“, scrie Adrian Cioroianu în lucrarea sa.
Istoria ca o poveste a fost depănată agale, ore bune, la Craiova, în orașul adolescenței și copilăriei lui Adrian Cioroianu, spre încântarea publicului.
