Pe marginea unor declaratii

Inteleg ca un sef de stat nu poate vorbi, in public cel putin, la fel de liber ca mine, care n-am nici o raspundere oficiala. In calitatea mea de cetatean obisnuit, eu imi pot ingadui, de pilda, sa spun ca sunt ingrijorat de o cifra, foarte grava, dezvaluita de sondajul CURS, dat publicitatii cu cateva zile in urma. Ea arata ca doar 7,3 la suta dintre romani mai considera azi important dreptul la alegeri libere! Or, daca ne amintim ca dreptul la alegeri libere figura pe primul loc si pe lista revendicarilor de la Timisoara si a celor din Bucuresti, in decembrie ’89, avem de ce sa ne temem. Am ajuns, cumva, la esecul ideii de democratie? Asa ceva ar echivala cu un adevarat dezastru psihologic al societatii romanesti; dezastru mai greu de consecinte decat involutia economica, de vreme ce el pune in cauza nu doar mizeria.

Un sef de stat, in speta d-l Iliescu, nu-si poate permite sa se arate tulburat ca mine. Nu-si poate permite nici sa fie pesimist. El trebuie sa dea concetatenilor sai, dimpotriva, motive de optimism. Ce ar fi insemnat ca Ion Iliescu sa devina melancolic in fata unei cifre care sugereaza ca doar 7,3 la suta dintre noi iau in serios actuala campanie electorala? Domnul presedinte s-a aflat la carma tranzitiei unsprezece ani din cincisprezece. In consecinta, ar fi fost obligat sa admita unele concluzii neplacute. In cincisprezece ani, am avut patru alegeri libere. Patru alegeri pe care, cel mult, fraudele, daca au existat, si superficialitatea noastra le-au viciat. Nimeni, din afara, nu ne-a impus nimic. Nici umbra Yaltei, nici umbra Maltei nu s-au prelins in cabinele de vot. Deci, domnul presedinte ar fi fost obligat sa recunoasca falimentul intregii clase politice post-decembriste. Ea a „reusit“, in cincisprezece ani de libertate, ceea ce n-a reusit, in cinci decenii, teroarea: sa-i scarbeasca pe romani de democratie. Apoi, Ion Iliescu ar fi fost nevoit sa consimta ca vorbaria despre „stanga“ si „dreapta“ nu mai intereseaza aproape pe nimeni in Romania. Doar cei care-si bat gura prin simpozioane si politicienii mai au nevoie de ea.

Cum nu putea sa spuna adevarul, Ion Iliescu a tinut sa ne asigure, intr-o cuvantare tinuta zilele trecute la Ploiesti, ca „societatea romaneasca a ajuns intr-o faza de normalitate“. E una din frazele clasice care acopera, azi, toate problemele. Nu se mai aud injuraturile din campania electorala, nu se mai vad murdariile si mitocaniile, nu ne mai simtim greata cand deschidem uneori televizorul si descoperim ca alegerile sunt transformate in „show“, cat mai tipator cu putinta, in loc sa se caute cauzele acelui teribil 7,3 la suta.

Din pacate, suntem foarte departe de o „faza normala“. Din toate punctele de vedere! Politiceste, nu exista un echilibru democratic firesc. Avem un mega-partid, care a confiscat, practic, statul si o Opozitie slaba. Economic, stam pe un vulcan. Caci o economie roasa de coruptie nu poate fi decat o economie bolnava. In plan moral, stam si mai prost. Daca in 1996, cand sentimentele negative fata de Putere erau la fel de mari ca acum, contestatiile aveau ca punct de sprijin o speranta, a alternativei, acum ele baltesc in lehamite. Umiliti de mizerie si descurajati de lipsa unui orizont, din ce in ce mai multi romani isi iau lumea in cap, facand ca Romania sa cunoasca azi un exod fara precedent. Coruptia, care i-a speriat si pe oficialii de la Bruxelles, determinandu-i sa dea un fel de ultimatum guvernului Nastase, ramane endemica. PNA nu indrazneste sa se apropie de „bazinele“ cu „pesti mari“.

Intelegand ipocriziile la care se vad obligati oficialii, am, totusi, o mica nedumerire. D-l Iliescu a mai spus la Ploiesti ca „electoratul nostru este suficient de matur ca sa gandeasca cu capul propriu“. Pai, daca suntem suficient de maturi ca sa gandim cu capul propriu, de ce mai e nevoie ca televiziunile sa spele creiere?