Autor a 12 cărţi dedicate lui Eminescu, câteva fiind exegeze inedite, Tudor Nedelcea a abordat publicistica poetului naţional spre a-l cunoaşte în totalitate şi profunzime şi pentru a înlătura unele prejudecăţi, mai ales în ceea ce priveşte naţionalismul
Interviul de mai jos cu criticul şi istoricul literar, eseistul, prozatorul şi editorul Tudor Nedelcea cuprinde, pe lângă preocupările culturale ale acestuia, şi motivul demisiei din Adunarea Eparhială şi Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Craiova, în prezent scriitorul, originar din Mehedinţi, fiind membru în Adunarea Eparhială de la Mehedinţi.
I.J.: George Călinescu afirma că Eminescu este piatra de încercare pentru orice critic şi istoric literar. Printre cele 29 de cărţi publicate de dumneavoastră şi peste 35 de cărţi editate şi prefaţate, 12 sunt dedicate lui Eminescu, câteva dintre ele fiind exegeze inedite, dumneavoastră propunându-vă, ca şi alţi eminescologi, să corectaţi anumite erori publicate despre marele poet naţional sau să completaţi. În această tentativă, aţi biruit?
T.N.: Nu ştiu dacă am biruit, dar mi-am făcut datoria faţă de mine, în primul rând, îmbolnăvindu-mă de „eminescianită“, scriind: „Eminescu şi socialismul“; „Eminescu şi cugetarea sacră“; „Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni“; „Eminescu, istoricul“, „Eminescu şi realsemitismul“; „Pentru mine, Eminescu“; „Doina“ lui Eminescu (cu Victor Crăciun); „Shakespeare în viziunea lui Eminescu“ (cu Diana Cotescu); „Corespondenţa Eminescu-Veronica Micle“; am editat „Doina“ (ediţie bibliofilă); „Eminescu, Texte esenţiale şi Capodopere şi texte fundamentale“ (la Chişinău), iar fiica mea, Olivia Nedelcea, a publicat „Eminescu, economistul“. Cu mici excepţii, am abordat publicistica sa (15.000 de pagini), recuperări necesare spre a-l cunoaşte în totalitate şi profunzime şi de a înlătura unele prejudecăţi, mai ales în ceea ce priveşte naţionalismul, sau cum a scris Mihai Cimpoi acţiunea mea editorală e salutabilă prin trei „operaţii imperioase: valorifică, pune în lumină ceea ce ţinea de domeniul ascunderii, ocultării […], raportează aserţiunile doctrinare la problemele de azi ale societăţii şi ale omului postmodern […]; reîntregeşte demersul ontologic fundamental eminescian“. Eminescu este creatorul doctrinei naţionaliste româneşti, el nefiind antisemit, criticându-i nu sub aspect confesional şi etnic, ci doar economic, incluzându-i în „pătura superpusă“ (alături de români sau alţi etnici neproductivi), care vor să umple „golurile economice“ ale tinerei economii române. Eminescu a fost şi în Craiova, în 1878, asistând la spectacolul „Monte-Cristo“ de la Teatrul Theodorini.
„Eminescu şi cugetarea sacră“ a ajuns la Papa Ioan Paul al II-lea
I.J.: S-a spus că una dintre cărţile dumneavoastră despre Eminescu a ajuns, în urmă cu ceva ani, şi la Vatican, la Papa Ioan Paul al II-lea, despre care aţi afirmat că ar avea origini româneşti! Cum demonstraţi această afirmaţie destul de şocantă?
T.N.: Am trimis Papei Ioan Paul al II-lea, ediţia a II-a a cărţii mele, „Eminescu şi cugetarea sacră“, în care demonstram că Eminescu este „homo religiosus“. Papa mi-a răspuns, la 30 martie 2002, ca apoi patriarhul de veşnică pomenire, Teoctist, să-mi comunice că Papa l-a inclus şi pe Eminescu între marii gânditori creştini europeni, în Buletinul Vaticanului… Originea sa românească a fost demonstrată de istoricii polonezi şi reluată de traducătorul operei sale, N. Mareş: se trage din ciobanii transilvăneni care s-au aşezat, prin transhumanţă, pe teritoriul actual al Poloniei. Papa era conştient şi mândru de dubla sa origine.
I.J.: Citez dintr-un comentariu de pe net despre dumneavoastră: „Dl. Tudor Nedelcea este un «om între oameni». Şi…. în prezent aşa ceva nu mai întâlneşti; atâta pasiune, atâta sacrificiu fizic şi material; eu nu ştiu cum de rezistă la atâta muncă şi la atâta presiune mediatică, politică şi externă (şi toate cu tentă vădit antiromânească)“. Cum aţi răspunde la aceste comentarii?
T.N.: Nu ştiam acest comentariu. Atunci când am fost onorat cu titlul de „cetăţean de onoare“ al Craiovei, am amintit vorbele lui J. Kennedy: să nu te întrebi ce face oraşul, ţara ta pentru tine, ci doar ce faci tu pentru oraşul şi ţara ta. Este un principiu pe care mi l-am însuşit şi…. concretizat, dar şi răsplătit, mai ales în străinătate; ca vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni am contribuit la organizarea anuală a Congresului Spiritualităţii Româneşti (cu participarea reprezentanţilor românilor din peste 50 de ţări) şi a altor simpozioane ştiinţifice în ţară şi în străinătate, la dezvelirea unor busturi ale scriitorilor la Chişinău sau plăci memoriale în Italia, Franţa, Ucraina, Bulgaria, Serbia etc., ca membru fondator al Centrului Academic Internaţional „M. Eminescu“ de la Chişinău la cunoaşterea profundă şi plenară a Poetului naţional etc. Craiova se află menţionată pe plăcile memoriale din Italia dedicate războaielor daco-romane, de pildă. Ca preşedinte al Fundaţiei Scrisul Românesc am sprijinit Primăria Craiova în acţiuni culturale, am tipărit în colecţia „Români uitaţi“ lucrări fundamentale pentru românii sud-dunăreni, cu precădere. Nu simt presiune mediatică, uneori tendenţioasă, ci doar satisfacţie pentru că pot să-mi ajut conaționalii de peste hotare.
I.J.: Înţeleg că, în prezent, lucraţi la redactarea unui dicţionar al scriitorilor olteni, lucrare ce ar urma să apară sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, în coordonarea academicianului Eugen Simion. Oferiţi-ne detalii.
T.N.: Am un contract cu Secţia de Filologie-Literatură a Academiei Române pentru ediţia a II-a a Dicţionarului General al Literaturii Române (lucrare de pionerat) în circa zece volume, în care vor fi incluşi nu numai scriitori, ci şi reviste, curente literare, societăţi culturale etc. Mă ocup singur de zona Olteniei, pe când celelalte provincii sunt arondate institutelor din Iaşi, Cluj, Timişoara. Este o responsabilitate şi o onoare să lucrezi la o asemenea lucrare şi sub coordonarea domnului academician Eugen Simion.
Imaginea bisericii, şifonată în media
I.J.: Aţi fost membru al Consiliului Naţional Bisericesc, aţi fost distins cu Diploma „Crucea Patriarhală“ acordată de Patriarhia Română, aceeaşi decoraţie primind-o şi Papa Ioan Paul al II-lea. De ce în urmă cu doi ani Arhiepiscopia Craiovei, dacă informaţia este exactă, v-a îndepărtat?
T.N.: Am făcut parte din apropiaţii Bisericii din 1970, prin episcopul, apoi mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu, care m-a onorat cu prietenia sa. Am fost coleg de facultate şi prieten cu preotul Gh. Calciu-Dumitreasa (cu care am o corespondenţă), prieten cu poetul Ioan Alexandru, l-am cunoscut pe celebrul preot D. Stăniloae (căruia i-am editat o carte), iar patriarhul Teoctist mi-a fost un adevărat părinte spiritual. Din 1990 am fost membru al Adunării Eparhiale şi al Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Craiova, membru în Adunarea Naţională Bisericească şi Consiliul Naţional Bisericesc până în 2007, în timpul patriarhului Teoctist, care n-a murit de moarte naturală (a se vedea declaraţiile lui Iosif Chiuzbaian şi volumul Tatianei Niculescu-Bran, „Nopţile Patriarhului“, „Observatorul cultural“, 9-15 iunie 2011, „Cotidianul“, august 2007 etc.). Mai aveam un an de mandat, sub patriarhul Daniel, dar mi-am dat demisia, odată cu academicianul C. Bălăceanu-Stolnici. De ce? Sunt foarte multe de spus. Spun doar atât: principiul lui Andrei Şaguna, conform căruia biserica nu-i numai a preoţilor, ci a comunităţii şi, ca atare, în conducerea acestei instituţii, de la parohii, la episcopii, mitropolie, patriarhie, 2/3 trebuie să fie mireni care hotărăsc în problemele majore ale bisericii şi societăţii. După „moartea“ lui Teoctist, hotărârile le ia Sfântul Sinod (format numai din vicari, episcopi, mitropoliţi, patriarh, la bază fiind călugări), unde se aplică alt principiu: ascultarea. E o formă de dictatură, de aici imaginea tot mai şifonată a bisericii în media şi în rândul populaţiei. E normal să nu mai fac parte din astfel de structuri. Sunt doar în Adunarea Eparhială de la Mehedinţi. Deocamdată atât!
