Alta şi totuşi aceeaşi scrisoare pierdută

Cea de-a cincea montare a Scrisorii Pierdute în regia lui Mircea Cornişteanu a avut avanpremiera în această săptămână, pe 2 octombrie, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“.
Timp de trei ore, pe scena sălii „Amza Pellea“ s-a derulat o poveste mult prea bine cunoscută. Ghiţă Pristanda fură, în continuare, steaguri, Trahanache solicită puţintică răbdare, Cetăţeanul Turmentat se împiedică şi vorbeşte împleticit, iar coana Joiţica… coana Joiţica.
Ne-am fi aşteptat, poate, la o versiune adaptată puternic la peisajul contemporan (deşi Caragiale nu necesită modificări radicale, căci soţietatea şi-a conservat prinţipurile, ironizate de dramaturg la timpul său). Însă, aluziile la prezent au fost destul de temperate pentru a nu deranja un ochi conservator: un laptop pe biroul prefectului, o afirmaţie legată de vuietul… internetului şi câteva referiri la posturile TV actuale, care şi-au făcut datoria şi au stârnit râsul spectatorilor.
Actorii şi-au asumat rolurile bine, piesa a curs. Poate pe alocuri unii spectatori resimţeau nevoia de a se uita la ceas, pentru că la un text atât de clasic există riscul să apară plictisul. Nu pentru că montarea nu ar fi corectă sau actorii ar lăsa de dorit, ci pentru că o punere în scenă suficient de clasică a unei piese atât de jucate suferă de lipsa suspansului, a rupturii de ritm, a noului.
Claudiu Bleonţ a jucat un Tipătescu pe care ai tendinţa să ţi-l conturezi încă de la prima lectură a Scrisorii. La fel şi Ilie Gheorghe interpretându-l pe Trahanache, la fel şi Cerasela Iosifescu în rolul lui Zoe sau Nicolae Poghirc în cel al Cetăţeanului. Nimic epatant, totul firesc. Însă, firesc până la cel mai mic detaliu, precum, de pildă, gestica fără cusur a lui Ilie Gheorghe, ale cărui mâini completau atât de bine retorica, încât pentru un moment am rămas cu privirea aţintită numai asupra lor.
Adrian Andone a avut o apariţie ceva mai atipică, în rolul unui Brânzovenescu peltic cu aspect de Inspector Gadget, care, alături de un Farfuridi interpretat de Mihali, a contribuit, desigur, în mod vizibil la comicul tabloului.
Monologul lui Caţavencu despre „ţărişoara lui“ a fost, probabil, unul dintre cele mai bune momente de până acum ale lui George Albert Costea pe scena TNC, iar Tudorel Petrescu, în episodicul rol al feciorului, a fost atât de caraghios, încât a transformat un personaj fără prea mare importanţă într-unul demn de a fi menţionat.
Iar dacă mâinile lui Ilie Gheorghe au avut un efect magnetic, mimica lui Constantin Cicort în rolul lui Ghiţă a fost şi ea pe măsură.
Un element atipic a fost proiecţia video de pe fundal. Iniţial lăsând impresia unei simple fotografii a unei clădiri, surprinde în momentul în care în cadru apare primul personaj în mişcare, ce intră în clădire pe proiecţia video şi apare, în secunda următoare, pe scenă. La întrunirea din ajunul alegerilor, cadrul video se schimbă, însă, într-un mod şi mai surprinzător. Cei proiectaţi pe scenă sunt chiar spectatorii, deveniţi, subit, cetăţenii cu drept de vot ce asistă la discursurile electorale. Dintr-un colţ, Pristanda devine un „şef de galerie“, făcând semne către public pentru a obţine reacţii. Deşi un artificiu interesant, proiecţia spectatorilor pe fundalul scenei expune, însă, actorii riscului de a fi neglijaţi. Căci, în timp ce aceştia îşi rostesc discursurile, oamenii din fotolii tind să-şi îndrepte privirile către imaginea video, pentru a se vedea sau pentru a căuta chipuri cunoscute în sală. Un adolescent se priveşte în oglinda scenică şi îşi aranjează părul, iar două fete chicotesc arătându-se pe ele însele cu degetul.
Aga…MITA Dandanache (cum citeşte, cu ochii mijiţi, Trahanache de pe bileţel numele pe care îl tot uită) îşi face apariţia, precedat de o Raluca Păun în rol de bodyguard, dormind în scaunul cu rotile, un bătrân senil care se bucură, după cum ştim, de ceva mai multă şiretenie decât Caţavencu. Interpretat de Valer Dellakeza, Agamiţă se amestecă perfect în tabloul soţietăţii caragialiene.
Finalul, dacă vă întrebaţi, este acelaşi dintotdeauna.