„Acasă“ înseamnă mereu alt loc. Ca un marinar ce bântuie apele, îşi află portul, pentru o bucată de viaţă, în experienţe diferite, în lumi noi. Conturi săţioase şi şiruri de case au fost ultimele lucruri pe care le-a luat în calcul. Nici măcar la o locuinţă şi maşină nu s-a oprit. A preferat să-i ajute pe oameni, făcând voluntariat acolo unde a fost nevoie de ea. Acum, a aruncat ancora în România.
Într-un tricou roşu, aproape şters de soare, cu o cască de protecţie pe cap, face faţă nepăsătoare căldurii. Are o înfăţişare ciudată, ca toţi oamenii pe care-i ghiceşti dintr-o privire că vin de pe meleaguri străine. Râde mult, are un aer destins, nimic încrâncenat nu i se citeşte pe faţă, chiar dacă munceşte pe un şantier, ajutând la construirea unor case. Melissa a venit în România din Statele Unite în urmă cu un an. Nu pentru a „investi“ aici şi a profita de mâna de lucru sau de piaţa de desfacere, ci ca voluntar. „La mine, banul nu este cel mai important. A fost mai important să fac ceva pentru oameni“, spune zâmbind. Cuvintele curg repede, aproape… olteneşte. „A fost greu cu limba română. Gramatica e foarte complicată. Şi aici, în sud, oamenii rostesc vorba în fugă. Dar m-am obişnuit“. Râde ca un copil, râsul acela pe care-l întâlneşti la străini şi care nouă, românilor, ne e aproape inaccesibil.
Pacienţii şi răbdarea
37 de oameni au ieşit în ziua aceea din aeroport. Toţi trebuia să ajungă la Ploieşti pentru 12 săptămâni de training intens de limbă.
„Nu ştiam un cuvânt în română. Unul dintre voluntarii cu care venisem avea două dicţionare şi pe unul mi l-a dat mie. În Boston nu găsisem aşa ceva“, începe să povestească, amintindu-şi de sosirea în România.
„Primele zile a fost foarte interesant! Întâi, am stat la hotel. Apoi, din a doua zi am fost cazaţi la gazdă. Ortansa şi Marin, cei la care am stat, nu ştiau engleză. Şi eu am vrut să mulţumesc pentru că erau aşa atenţi cu mine şi răbdători… Am căutat în dicţionar, numai că pacienţ sau pacienţi … era altceva. Şi le tot spuneam „Pacienţi! Pacienţi!“, arătând spre ei. Râde cu poftă. „Dar ne-am înţeles“…
Literatură şi voluntariat
Averea Melissei Culkin creşte cu fiecare an. Cu oameni, cu locuri, cu trăiri. Când pleacă dintr-un loc, nu ia cufărul cu haine, genţi Vuitton şi bijuterii Dior. Nici măcar curea Promod sau pantaloni Zara. Pleacă însă cu mult mai mult: cu străduţe necunoscute până atunci, cu munţi pe care nu-i văzuse niciodată decât în atlase geografice, cu mări al căror miros nu-l bănuise nicicând, cu femei care muncesc cu sapa de dimineaţă până seara şi nu se plâng decât că Domnul şi-a întors faţa de la oameni, cu bărbaţi care muncesc cu ziua ca să-şi întreţină copiii, cu petreceri populare despre care nu citise niciunde sau cu mese modeste, dar aşternute dinainte cu toată bucuria de a oferi fără a cere nimic în schimb. Pleacă, de fiecare dată, cu o lume. Cu fiecare proiect în care se implică, e mai bogată.
„Programele American Corps sau Peace Corps, pentru care lucrez acum, oferă cazare şi hrană. Nu am nevoie de mai mult. Nu-mi trebuie un BMW ca să fiu fericită“, spune zâmbind. Când s-a înrolat voluntar, cu 11 ani în urmă, după ce absolvise Boston College, tatăl său i-a spus că e nebună. Dar a avut încredere în ea şi a susţinut-o. După ce făcuse un împrumut pentru a-şi continua studiile, renunţă la diplomă ca să muncească, pro bono, pentru oamenii nevoiaşi. Colegii săi se angajaseră deja, mulţi aveau slujbe de birou, ea alesese voluntariatul. „Nu am aceiaşi bani ca ei, cu siguranţă, dar experienţa mea este mai bogată. Am toată viaţa înainte să fac bani sau muncă de office“, continuă Melissa.
Mai departe şi totuşi mai apropiată
România, undeva în Europa de Est. O ţară despre care abia auzise. Când a aflat că va ajunge aici, nu s-a gândit la nimic altceva decât la o experienţă interesantă. „Îmi imaginam altfel ţara, cu sate… sau saturi?.. multe…“, mă priveşte uşor nesigură. „Poate pentru că Peace Corps lucrează mult în Africa, acolo unde oamenii sunt mult mai săraci“. Îi place, însă, fiecare loc pe care îl descoperă aici şi încearcă să vadă cât mai multe. A ajuns la mare de sărbătorile de iarnă, a fost la Sighişoara, apoi în Timişoara, într-o tabără de limba engleză pentru copii. Şi speră că de Crăciun va ajunge în Maramureş. Sau poate în Bucovina. Dorul de familie este singurul care o… încurcă.
„Deşi, în mod ciudat, sunt departe de casă, mă simt mai apropiată de cei dragi pentru că vorbim des pe internet“. Cei mai buni prieteni ai Melissei sunt voluntari şi ei. „Munca aceasta mă face fericită. Nu regret deloc ceea ce fac, pentru că nu simt să fi renunţat la ceva. Viaţa mea este plină acum“.
