În fiecare an, Vasile Olteanu îşi aminteşte cu multă emoţie de momentele trăite în decembrie 1989. Destinul a vrut ca el şi ceilalţi colegi de serviciu să fie împiedicaţi să ajungă la Timişoara, oraşul în care pericolul de a fi împuşcat pândea la tot pasul. Păstrează şi acum ca amintire bâta cu care a fost trimis să înăbuşe manifestanţii.
OLT. În decembrie 1989, Vasile Olteanu avea 32 de ani. Se gândeşte şi acum cu groază că dacă ar fi ajuns în mijlocul manifestaţiilor de la Timişoara, astăzi n-ar mai fi fost. La vremea respectivă, tânărul era muncitor la Întreprinderea de încălţăminte „11 Iunie“, una dintre cele mai renumite fabrici de piele şi încălţăminte din ţară. Deşi în rândul colegilor începuseră să apară unele semne de întrebare, nu avea de unde să bănuiască faptul că, în seara de 19 decembrie 1989, avea să plece către un oraş cuprins de furia manifestanţilor, unde se trăgea. „Eram la serviciu, în schimbul de după-amiază. Am simţit că au început să se precipite lucrurile. Auzisem printre colegi că oamenii au început să iasă în stradă, nemulţumiţi de condiţiile de trai impuse de regimul soţilor Ceauşescu. La televizor se spunea că se şi trage. În momentul în care a venit secretara de partid care era pe atunci în fabrică, însoţită de câţiva ofiţeri în uniformă, am realizat că se întâmplă ceva. Pe la ora 22.00 ne-au dat hainele de premilitară, dar nu şi arme, după care am mers la gară, care era situată foarte aproape de locul unde îmi desfăşuram activitatea“, a mai spus bărbatul.
Muncitorii au fost înarmaţi cu bâte
Pentru a putea ţine piept mulţimii furioase, muncitorii au primit bâte şi cozi de secure. „Pentru că nu ne puteau trimite cu mâna goală, adică neînarmaţi, pe la ora 23.30 au sosit camioanele cu bâte, cozi de secure, aduse de la o întreprindere care se numea Combinatul de Prelucrare a Lemnului Râmnicu Vâlcea, CPL. Acesta a dispărut între timp, ca multe alte fabrici din ţara asta. Având în vedere rapiditatea cu care s-au mişcat, eu cred că aşa-zisele arme au fost special făcute pentru noi, pentru a putea face faţă luptelor de stradă. După ce ni s-au dat aceste bâte, a venit un camion cu hrană. O conservă de carne, una de peşte şi o pâine, asta am primit fiecare, sub stricta supraveghere a ofiţerilor de securitate“, a spus Vasile Olteanu.
În drum spre Timişoara, calea ferată era minată
Din acest moment, pentru sutele de muncitori adunaţi de la toate marile întreprinderi din judeţ au urmat ore bune de aşteptare. În tot acest timp, scenariile sinistre nu au încetat să apară. „Nu vă spun ce ne-a trecut prin minte. Până la ora 5.00 dimineaţa, când ne-am îmbarcat în garnitura special programată, am constituit în mintea noastră tot felul de scenarii, dar nici unul favorabil. Ne gândeam că, dacă acolo se trage, noi nu avem cum riposta, având bâte şi cozi de secure în mâini. Dar ordinul era ordin şi trebuia respectat“, a precizat bărbatul. Garnitura de tren a mers fără oprire până în Simeria. „În Simeria, s-a schimbat locomotiva. Am mers mai departe, nici nu îmi mai aduc aminte până unde, pentru că nu era nici o tăbliţă sau un indicator care să ne indice localitatea, iar la un moment dat ne-am oprit. Acolo am aşteptat vreo patru ore, fără să ne dea cineva vreo explicaţie. După ore de incertitudine, un maior a anunţat prin staţie că este minată calea ferată şi că nu se mai poate ajunge la Timişoara. Garnitura a fost tot timpul supravegheată de numeroase cadre militare. Aici ne-au cuprins alte gânduri. Ne-am bucurat în sinea noastră, pentru că ne gândeam că vom veni acasă. S-a luat însă decizia să ne întoarcem o bună bucată de drum, pentru a ajunge la Timişoara pe Lugoj. Atunci chiar mi-am imaginat că nu vom mai scăpa, însă, când am ajuns în Simeria, am primit una dintre cele mai bune veşti din viaţa mea. Ordinul fusese anulat şi puteam să ne întoarcem acasă, la familiile noastre“, a mai povestit Vasile Olteanu. Starea de spirit a muncitorilor s-a schimbat total. „Nici nu vă imaginaţi ce bucurie am trăit. Dar cumva cu inima îndoită, pentru că am realizat că au mai fost şi alţii din ţară care s-au dus la Timişoara şi care au ajuns la măcel. Pe tot parcursul drumului ne-am îmbrăţişat între noi şi am cântat tot timpul «Deşteaptă-te, române!»“, îşi aminteşte Vasile Olteanu.
