„Duşul de mulţime“ al lui Geoană

Geoană în mijlocul mulţimilor este o reţetă sigură pentru amuzament. Cu atât mai mult cu cât omul se ia în serios. I se măresc ochii în orbite, iar tonul său are ceva de predicator TV care anunţă iminenţa Apocalipsei. Episodul cel mai ridicol s-a consumat la mitingul roşu de la Iaşi, în care Geoană a pus mulţimii câteva întrebări retorice, la care reacţia abulică a publicului nu l-a împiedicat să continue cu şi mai multă râvnă dialogul avortat. Probabil chiar încearcă din răsputeri să găsească un ton care să atingă coarda sensibilă a românului de rând, dar cu cât se străduieşte mai mult, cu atât eşecul e mai evident. Are o aplecare exagerată către slogan, care arată chiar teama de a fi prea „livresc“ pentru gustul publicului. Astfel că nu prea reuşeşte să transmită un mesaj clar. În plus, îl ia valul şi mai scapă nişte enormităţi, cum a fost pomenirea Ralucăi Stroescu la mitingul PSD de 1 Mai. Dar cel mai grav este faptul că niciodată nu a avut un discurs coerent privind necesitatea ca românii să spună DA demiterii lui Băsescu. Un necunoscător în ale politicii româneşti ar constata, după un miting al PSD, că oamenii ăia vor să-l dea jos pe preşedinte, dar rămâne în ceaţă motivul pentru care ar trebui să se întâmple acest lucru. Greşeala asta nu a făcut-o Ion Iliescu, un om cu vechime îndelungată la diverse „mitingeli“, organizate sub mai multe egide, PCR, FSN sau PDSR. Discursul său de la Piteşti a fost în mod clar mai articulat decât al lui Geoană. Însă, Iliescu are acum un handicap pe care nu-l avea pe vremea când mulţumea pretorienilor săi cu lămpaş pentru civismul de care au dat dovadă plantând panseluţe în pământul îngrăşat cu sângele ochelariştilor şi al bărboşilor care au avut ghinionul să le treacă prin faţă. Fostul preşedinte nu mai este luat în serios când vorbeşte de stabilitate, de pornirile dictatoriale ale lui Băsescu, în condiţiile în care electoratul s-a transformat profund, iar românii chiar nu mai cred că soluţia pentru disputele politice constă în mineriade şi bătăi administrate „golanilor“ care-i bagă sula în coaste. Plus că Iliescu s-a angajat într-un război al declaraţiilor cu Băsescu în care a pierdut la scor. Indiferent ce a spus Iliescu, a fost suficient ca succesorul său la Cotroceni să pomenească doar subiectul mineriadelor pentru a-l decredibiliza. Denumirea suspendării ca „o mineriadă parlamentară“ a neutralizat mesajul celui despre care unii pesedişti se mai iluzionează că reprezintă ceva pentru un cu totul alt electorat decât cel din 1990. Deşi vine după doi ani de uzură ca preşedinte, Băsescu reuşeşte din nou să câştige masele. Chiar dacă discursurile sale au repetat obsesiv cam aceleaşi lucruri, Băsescu a reuşit să le impună în mentalul colectiv. Lista oligarhilor, cei 322, independenţa justiţiei, deşi repetate la nesfârşit, au prins, iar diferenţa de număr dintre publicul de la mitingul PSD şi cel al PD de la Iaşi a fost dată de cei care au venit din convingere, nu aduşi cu trenurile din ţară. O diferenţă notabilă este şi modul în care s-a huiduit. Deşi pare trivial, subiectul este relevant. Huiduielile activiştilor de partid sunt cam lipsite de entuziasm, pe când cei care vin la miting din convingere huiduiesc cu sete şi năduf. Ca lider al unui partid social-democrat, cu aplecare către problemele omului de rând, Geoană ar trebui să pice pe gânduri în faţa lipsei de chef a „oamenilor muncii“ când vine vorba să-l blagoslovească pe Băsescu cu vreo sudalmă. În plus, pesediştii nu au decât un singur om de huiduit şi se plictisesc repede. Pe când Băsescu vine cu o listă întreagă de „huiduibili“ şi face pauze când îi pomeneşte, astfel încât mulţimea să aibă timp pentru un „Huooo!“ prelung. La cât lipici la mase mai au Geoană şi Iliescu, ar trebui să deschidă un „Grup pentru Dialog Socialist“, în care să dezbată între ei condiţia social-democratului alienat în mijlocul mulţimilor.