Cândva, e mult de atunci, in anul primului titlu de campioana, Universitatii i s-a spus „campioana unei mari iubiri“. Metafora ii apartine lui Adrian Paunescu. Mai târziu, când cea mai frumoasa echipa din istoria fotbalului românesc a inceput sa se ia la trânta cu Europa, inegalabilul Ioan Chirila i-a spus, amestec de farmec si forta, Craiova Maxima. E greu, de fapt e imposibil sa-i oferim Universitatii de azi alta denumire. Bine, patronul actual a incercat sa-i fericeasca pe suporteri ba cu alt imn, ba cu alta emblema, dar astea-s deja alte discutii. Ar putea figura intr-un registru aparte, la rubrica „bancuri cu olteni“. In fine…
Craiova de azi ar putea fi totusi Echipa Virtuala. O formatie care, vorba marelui poet, azi o vedem si nu e… Toata lumea recunoaste ca Universitatea domina seria a II-a a Diviziei B, ce sinistru suna litera asta, dar jocul e departe de a straluci. Ultima recunoastere ii apartine lui Ovidiu Stinga si a fost rostita la cald, vinerea trecuta, dupa victoria la scor obtinuta contra Rapidului cel mic.
In acelasi timp insa, ni se spune pe toate caile posibile, mai putin Caile Ferate Române, ca nu mai târziu de toamna care vine Craiova va avea cinci jucatori la echipa nationala! Socotind ca marea echipa a anilor ’80 oferea primei reprezentative, in mod constant, sapte-opt jucatori, rezulta ca, desfaceti sampania, echipa de azi e deja in preajma celei care i-a scuturat de impresii pe Antognoni si Passarella, Briegel si Giresse. Revenind, macar noi, cu picioarele pe pamânt, e de remarcat faptul ca intr-o echipa nationala alcatuita in mare parte din jucatori care evolueaza, e drept, mai rar, la cluburi din strainatate, nici macar Steaua, Dinamo si Rapid nu se pot fali cu asemenea aglomeratie de jucatori convocati la prima reprezentativa.
Exemplele de imaginatie pot continua. Orice fundas central care vine la echipa e cel putin „noul Gica Popescu“. Atacantii, obligatoriu, au ceva din Rodion Camataru. Ryan Clarke a depasit deja raza Olteniei. El e „micul Kaka“. Nu in cele din urma, ba chiar in cele dintâi, Andrei Ionescu e „noul Balaci“. Despre Ionescu ni se spune, intocmai si la timp, ca e ca si transferat la PSV Eindhoven. Suma? O nimica toata… Trei milioane de euro… Cinci milioane de euro… Sumele sunt, bineinteles, virtuale si ele. Un asemenea transfer ar face din Andrei Ionescu unul dintre cei mai scumpi jucatori care au plecat vreodata din România! Cui ii fac bine toate astea? In nici un caz lui Andrei Ionescu. Pâna sa devina „noul Balaci“, pustiul de 18 ani – vârsta la care marele Ilie debutase in echipa nationala contra Frantei, pe „Parc des Princes“, si avea deja la rever titlul din ’74 – inca mai trebuie sa demonstreze ca e… Andrei Ionescu. Adica un nume propriu, nu o porecla.
Cum spuneam, e bine ca macar Ovidiu Stinga mai intelege sensul cuvântului „realism“. Când spui, dupa 4-0, ca a fost cel mai slab joc de pâna acum, inseamna ca, intr-adevar, n-ai stat degeaba la Salamanca sau Eindhoven.
Nu e bine sa ne agatam de trecut. Dupa cum nu e bine sa uitam ce a fost. Azi e 16 martie. In urma cu fix 23 de ani, Oltenia gemea sub avalansa de oameni care urma sa ia Craiova cu asalt. Gara Baniei era un furnicar ca in vreme de razboi, iar pe Unirii, colorata toata in alb-albastru, nu se putea merge. Ce a fost pe 16 martie? E, un meci, acolo: Universitatea – Kaiserslautern 1-0. Pentru amanunte, contactati-l pe Negrila!
