Pentru a intelege ce se intâmpla in politica româneasca trebuie sa fii sau nebun, sau beat. Personal nu agreez nici una dintre cele doua alternative, desi am talent pentru ambele ipostaze. Dar in fata unui pahar de vin bun nu ma dau inapoi. Vorba lui Moisil: fiecare om are dreptul la un pahar de vin; dar dupa un pahar esti alt om.
Iata ca, intr-o nemeritata discretie, s-au implinit 100 de ani de la nasterea marelui Moisil, mare matematician, rafinat si desavârsit om de spirit. Multe vorbe de duh circula pe seama lui, fara a putea garanta totdeauna autenticitatea. Astfel, când s-a cerut planificarea cercetarii stiintifice Moisil a ripostat ca el nu poate fi destept joi de la 17.00 la 19.00; daca aveti nevoie de fundul meu, il asez pe scaun 8 ore pe zi, dar eu credeam ca aveti nevoie de capul meu, a ripostat Moisil. Când s-a determinat cuantumul normei didactice, Moisil a ripostat: „asta nu e norma, enorma“. Când la Academie asista la o sedinta de invatamânt politic anosta si interminabila, Moisil a scos din nelipsita geanta un borcan de iaurt din care a inceput sa manânce tacticos. La protestul conducatorului sedintei, Moisil a raspuns candid: „Dragul meu, eu sunt batrân si bolnav si doctorul mi-a recomandat ca atunci când ma plictisesc sa manânc iaurt“. Mi-amintesc de o reuniune matematica la Calimanesti, terminata cu inevitabilul ospat. Dupa ce Moisil a baut un pahar de tuica servit de o ospatarita aerodinamica, s-a adresat acesteia cu aceeasi candoare dezarmanta: „draga, mai da-mi una sa ma clatesc“.
Am ajuns astfel, pe o cale cam ezitanta, la ceea ce doream sa va spun; si anume ca, pâna la degradarea societatii românesti, au existat multi oameni onesti, cu dragoste de munca, având un adevarat cult pentru corectitudine si daruire; (asa cum au fost profesorii mei, despre care v-am vorbit altadata). Asta pâna ce a aparut profesia de activist. Va amintiti care era pedeapsa suprema pentru un activist care nu era cuminte? Era trimis la munca de jos; adica la munca propriu-zisa.
As vrea sa va vorbesc despre vinurile de Dragasani de altadata, si nu numai de aici. Vinul, unul din darurile cele mai de pret pe care ni le-a dat Dumnezeu, nu e un banal lichid, ci o fiinta vie. In paharul pe care cu sfintenie il tineti in mâna, miliarde de microorganisme se straduiesc sa va determine rafinate placeri: buchet, roba, culoare, tarie. Vinul trebuie iubit, inainte de a fi sorbit, incet, ca o impartasanie. Existau la Dragasani viticultori din tata-n fiu; cei pe care i-am cunoscut erau, in mare parte, fiii chiaburilor expropriati si azvârliti prin inchisori, dar care erau utili deoarece cunosteau meserie. In fata actualului hotel, unde acum sunt blocuri, in magazinul IAS-ului trona nea Ursescu, despre care vorbeste si Pastorel; facea cel mai bun pelin din tara. Dupa ce i-au luat via, a fost putin inchis, unde a fost batut in asemenea hal incât a ramas schiop. Dupa doua pahare de pelin deveneai extraterestru. A murit, fara sa lase comunistilor secretul pelinului sau: ca si batrânul de la Segarcea, care n-a lasat secretul coniacului sau. La Statiunea Experimentala, Tony Ciolacu (rapus de un infarct in piata Dragasanilor) era amantul exclusiv al unuia din cele mai delicate vinuri din lume: Tamâioasa româneasca. Delicata, ascunzând in ea parfumul parului de fata tânara si al florilor de mai, capricioasa, cu greu reuseai sa-i pastrezi coloarea galbena ca paiul, cu care luase o medalie de aur la Paris. Peste Olt, la Sâmburesti, trona Radu Vasile, care, atunci când doream sa-l imbratisez, ma ruga sa nu-l strâng tare, ca-i iese vinul pe urechi. Aici, in viile Bolovanul, cu vita adusa de Bratianu din Franta, se producea unul din cele mai bune vinuri rosii din lume (Pastorel spunea ca e gros ca sângele de iepure); se spune ca era vinul preferat al lui Stalin, si toata productia mergea acolo. Bebe Stroie, mare viticultor si om de suflet; l-am rugat sa sponsorizeze cu ceva sticle un congres international de poezie din Craiova. Am adus câteva navete in redactia revistei „Ramuri“, dar fiecare poet care trecea pe acolo lua câteva sticle la hotel, asa ca pentru masa finala n-a mai ramas nimic.
Cu timpul, cu disparitia profesionistilor si instaurarea saraciei, lucrurile s-au degradat. Incepând cu directivele lui Ceausescu dupa intoarcerea din China, in care a indicat sa se scoata viile si sa se cultive porumb.
Ceea ce cumparam azi prin magazine e departe de ceea ce scrie pe etichete. Grasa de Cotnari nu este cea autentica, aceea care se cultiva pe o suprafata restrânsa, in asa-numitele vii ale domnisoarelor Terente; este un vin care are densitatea si parfumul mierii din flori de tei sau salcâmi. Poti bea cât vrei; capul ramâne limpede, dar picioarele nu poti sa le misti. Busuioaca de Bohotin, cea cu miros de tamâie, care se da tot la picioare, n-o gasesti in comert. A disparut vinul de Uricani, de Golul Drâncei si chiar modesta Rosioara de Dabuleni. Ca sa nu mai vorbim de vinurile rosii dulci de Corcova care au murit o data cu cel care le ingrijea, nea Iordachescu. Au venit niste investitori straini si mai poti gasi vinuri rosii bune de Vânju Mare sau Dealu Mare, dar la preturi care te determina la abstinenta.
Ultimul mare pivnicer din Craiova a fost nea Giuroiu. Odata a cazut beleaua pe mine sa-i duc la el, la pivnita, pe Ion Dacian si o parte din Teatrul de Opereta, aflat in turneu la Craiova. Am luat de la „Cuptorul de Aur“, aflat deasupra pivnitei, covrigi calzi. Maestrul Dacian imi spune ca nu stia ca in Craiova se poate intra asa usor intr-o crama. I-am raspuns: „Maestre, se intra usor, dar se iese greu“. Si asa a fost.
V-am povestit toate acestea cu un dublu scop. In primul rând, sa va amintesc ca România n-a fost totdeauna o tara de hoti si pungasi, ca acum; atât timp cât vechile obiceiuri au fost lasate sa mai traiasca, au fost multi români care au privit munca drept datorie si onoare. In al doilea rând, as dori ca la vara, cât mai multi din cei plecati sa veniti macar pentru o clipa pe la noi. Om gasi noi o tuica sau un zaibar acru. Sa stiti ca aici fiecare piatra, fiecare pom, fiecare nor este si al vostru, asa cum a fost al parintilor, al bunicilor si al strabunicilor vostri.
