Decembrie e, pentru noi, românii, o luna a rememorarilor si recapitularilor. Soarta a vrut ca in cea mai melancolica luna a anului, când se fac bilanturile, sa avem mai multe motive decât altii sa ne uitam in urma si sa tragem concluzii. In prima zi a lui decembrie, cu 87 de ani in urma, s-a petrecut Marea Unire. Peste câteva saptamâni, se vor implini saisprezece ani de la un alt inceput, când am crezut din nou ca toate iluziile erau posibile.
Aceste rememorari, aceste recapitulari ar fi utile, cu o conditie: sa fie prilejuri de a intelege mai bine lectiile trecutului, pentru a face din ele nu evenimente formale, sufocate de festivism si vorbarie, ci evenimente de constiinta. E singurul mod serios in care am putea discuta despre participarea trecutului la prezent.
Or, exact asta nu se intâmpla, din pacate. Si ne-a demonstrat-o – a câta oara? – sarbatorirea Zilei Nationale, când mi-a fost aproape imposibil sa stau cu televizorul deschis. De pe toate canalele se revarsau suvoaie de vorbe pioase despre „unitatea nationala“, despre „sentimentul national“, despre „reconcilierea nationala“; vorbe nu numai pioase, ci si tonice, daca ar acoperi niste realitati. Dar ele sunau ca o trista ironie, intr-o tara sfâsiata de patimi, intr-o tara unde solidaritatea din primele zile de libertate s-a sfarâmat in milioane de singuratati, intr-o tara unde saracia, devenita endemica, indeamna la lehamite si egoism. N-am auzit pe nimeni care sa deplore vrajba dintre noi sau sa avertizeze asupra riscului de a ne integra in Europa cu o identitate aproximativa, cu creierele spalate, dispusi sa ne transformam si sarbatorile in festivitati gaunoase, procedând asemenea maimutelor care arunca miezul bananei si agita cojile.
Practic, dupa ce s-a hotarât ca 1 Decembrie sa fie Ziua noastra Nationala, n-a existat nici o aniversare a Marii Uniri care sa nu fie o proba elocventa a dezbinarii. Imi amintesc ca la primul 1 Decembrie sarbatorit de oficialitati la Alba Iulia, premierul de atunci a socotit firesc sa dirijeze huiduielile ce acopereau vorbele pe care incercau sa le rosteasca liderii Opozitiei, Corneliu Coposu si Radu Câmpeanu. Aniversarile ulterioare au urmat acelasi scenariu al dezbinarii, cu mici modificari. Si, oare, 1 Decembrie 2005 a aratat altfel? Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu au avut „sarbatori separate“, unul la Bucuresti, altul la Alba Iulia, pentru a ilustra, probabil, razboiul dintre palate, care n-a considerat necesar un armistitiu nici de ziua Marii Uniri.
Sarbatorirea zilei de 1 Decembrie era o buna ocazie de a reflecta si asupra locului pe care il are azi, intr-o Europa ce se reconstruieste, identitatea nationala. Mai are ea aceeasi pondere ca pâna acum? Si daca perspectiva se schimba, care sunt noile limite? Problema „dreptului la diferenta“ nu e, desigur, numai a noastra. Dar pentru noi ea are un plus de importanta. Caci noi am evoluat, istoriceste, diferit in comparatie cu tarile occidentale. Civilizatia apuseana s-a format, mai ales, in orase (in burguri, in Evul Mediu, si in „cetati“, ca Venetia sau Florenta, in Renastere), pe când la noi a prevalat civilizatia rurala. O civilizatie ale carei valori au devenit, azi, prin forta lucrurilor, trecut, intrucât „taranul“ traditional trebuie sa lase locul „fermierului“. Dar ce vom pune in locul valorilor devenite, vrem, nu vrem, anacronice? Iata o intrebare pe care ar trebui sa si-o puna politicienii. Si nu si-o pun!
Asa cum nu-si pun nici alte intrebari care, pentru o judecata lucida, ar fi obligatorii. Am ajuns, de câtiva ani, o tara de emigranti. La ora aceasta, sunt plecati din tara, pentru a munci prin alte parti, la negru sau legal, trei milioane de români. Sate intregi sunt aproape pustii. Se vor intoarce oare cei plecati? Câti? Si cât de grava e lipsa de speranta intr-o tara cu o asemenea emigratie? N-am auzit aceste intrebari in discursul nici unui politician. In schimb, intrebarea caustica a lui Eminescu din „Scrisoarea a III-a“ plutea mereu in aer: „Au prezentul nu ni-i mare?“
