Când Maiorescu punea problema „formelor fara fond“, se referea la aceeasi tendinta pe care o deplora si Eminescu: de a importa noutati, fara a le da si continutul cuvenit. Meteahna care, din pacate, e foarte actuala si azi. Caci nu putine din realitatile democratiei autohtone ne trimit, vai, cu gândul la obiceiul maimutelor de a arunca miezul bananei si de a agita cojile.
Dar nu cred ca exagerez prea tare daca spun ca politica insasi tinde, uneori, la noi, sa fie „o forma fara fond“.
Sa ma explic. România se afla, dupa parerea mea, pe un drum alunecos, plin de pericole posibile, ceea ce ar pretinde din partea unor politicieni responsabili, cel putin, aceeasi atentie pe care trebuie s-o aiba soferii pe soselele acoperite de gheata si de zapada in aceste zile. Marea coruptie ameninta, intr-adevar, siguranta nationala, cum a zis de câteva ori presedintele Basescu. Dar, pâna acum, nimic nu garanteaza ca lupta impotriva marii coruptii va trece de pantomima, de spectacol, de show-uri televizate in care ne e aratat d-l Mischie cu catuse la mâini. „Marea coruptie“ e undeva deasupra d-lui Mischie. Si, deocamdata, nu sunt semne ca procurorii de la PNA indraznesc sa ridice privirile spre ea. In plus, România trece, cred eu, printr-o criza de destin national. Pe de o parte, fiindca valorile care despart un „popor“ de o „populatie“ sunt grav periclitate. La fel ca scoala, din ce in ce mai deviata de la rostul ei, si limba, din ce in ce mai schimonosita. Cinismul pragmatic si lipsa de idealuri prospera, in vreme ce largi paturi ale populatiei sunt silite de mizerie sa duca o existenta la limita supravietuirii. Pe de alta parte, ruptura, inevitabila, care se va produce in identitatea noastra prin transformarea „taranului“ român in „fermier“ nu are cum sa ramâna fara urmari in plan national.
Dar se gândeste cineva dintre politicienii nostri la aceste pericole? Ma tem ca nu. Politicienii nostri sunt ocupati cu alte treburi. Dovada ce se intâmpla acum in partide.
Niciodata, parca, nu s-a vazut mai clar si mai penibil ca „reusita“ cea mai sigura a democratiei autoh-tone a fost „privatizarea“ interesului national. Anul 2005 a fost consacrat, pâna acum, in toate partidele razboaielor interne. La liberali, s-a tras cortina prin ocuparea de catre Calin Popescu Tariceanu a scaunului lasat liber de Theodor Stolojan, dar in culise conflictele nu s-au stins. La PD are loc o surda confruntare intre „batrâni“ si „tineri“, dupa ce vechea garda a reusit, in prima faza, sa-i impuna o surdina lui Cozmin Gusa. O confruntare care risca sa complice lucrurile si in competitia pentru succesiunea lui Basescu la sefia partidului. In paralel, grijile liberalilor si democratilor par sa se indrepte in continuare spre impartirea de functii, de fotolii, de privilegii, smulse de la fosta Putere. Grijile guvernarii sunt secundare, s-ar zice, desi costurile unei atari imprudente ar putea fi mari. Caci deceptiile se instaleaza mai repede când vin dupa iluzii exagerate, cum au fost, poate, iluziile noastre „portocalii“.
Opozitia da alt spectacol. Dupa ce patru ani, PSD a lasat impresia unui partid-stat, cu toate rotitele bine unse, de vreo doua luni el arata ca o masinarie stricata, incapabila sa mai functioneze. Si nu ma mir ca in ultimul sondaj PSD
s-a prabusit la o cota de credibilitate aproape fara precedent. In afara de lupta dintre Iliescu si Nastase pentru sefia partidului, nimic nu-i mai intereseaza, se pare, pe cei din PSD, prea obsedati de teama de a nu paria gresit pentru a mai gasi timp sa faca opozitie.
Si nici partidele extraparlamentare nu sunt scutite de frisoane. Pe-acolo se poarta alte lupte. Pentru legitimatia de partid „popular“ in care-si pun sperante nu numai taranistii.
