Adrian Buz, autor al volumelor de proză „Ultimul capitol“ şi „Zidul moale“, traducător din William Burroughs, John Dos Passos, Neil LaBute, Hunter S. Thompson, este unul dintre oamenii de litere apreciaţi nu numai în Oltenia natală, ci şi în întreaga ţară.
Adrian Buz este absolvent al Facultăţii de Litere din Craiova. 1999 apare în bibliografia sa ca anul în care începe să publice proze, traduceri şi eseuri în reviste precum Flacăra, Mozaicul, Ramuri, România literară, Scrisul Românesc, Ziarul de duminică, Timpul, Paradigma, LAMA, Respiro, Liternet, Norii, pentru ca în 2001 să debuteze cu volumul de povestiri „Ultimul capitol“, premiat de revista România literară. „Debutul e, probabil, cel mai ridicol moment în cariera unui scriitor, un amestec aproape neverosimil de avânt şi stângăcie. În clipa asta mă bucur că am primit premiul, deşi multă vreme l-am privit cu o suspiciune aproape ostilă, aşa cum debutul vine însoţit şi de un mare orgoliu, dar am înţeles, spre salvarea mea, cât de conjuncturale sunt astfel de demersuri“, a declarat Adrian Buz. Povestea sa în lumea literelor a venit ca un lucru firesc: „Lucrurile se potrivesc de la sine dacă eşti un pic atent la tine. Bineînţeles, aş putea să bat câmpii vorbind despre vocaţie, despre chemare, despre nevoi pure şi abstracte, dar sună desuet, aşa că e mai bine să rezumăm. La un moment dat, pur şi simplu simţi cum se înclină ceva şi te duci firesc spre acel lucru“.
Între munca de director şi cea de scriitor
Lucrul firesc al înclinaţiei spre scris a fost presărat şi cu influenţe exterioare: „Oameni, locuri, obiecte, oameni şi locuri locuri şi obiecte. În general, suntem modelaţi de foarte multe lucruri. Ca oameni sau în profesia pe care o facem. Ca scriitor, am maeştrii mei, se dă o dispută între Celine şi Lobo Antunes, sau între Vonnegut şi Esterhayz, şi între alţii, nu foarte mulţi. Nu pot să-ţi placă toţi aşa cum tu, ca autor, nu le placi tuturor. Influenţele, «amprentele» se pun în baza unor afinităţi… Am tradus din William Burroughs şi din Augusten Burroughs. Am mai tradus şi din Dos Passos, şi din Hubert Selby Jr., şi chiar din Breat Easton Ellis. Tot ce traduci te influenţează într-un fel sau altul. Cum, de altfel, traducătorul îşi «influenţează» traducerea. Munca de traducător e un fel de a croi pantaloni cu materialul altuia, astfel încât să intre traducătorul în ei, dar să pară cât mai convingător cu putinţă că, de fapt, e autorul. O treabă parşivă“, a precizat Adrian Buz. Şi pentru că înclinaţiile artistice trebuie exteriorizate, astăzi, o nouă lucrare prinde contur. „Există o superstiţie care îi împiedică pe scriitori să vorbească despre ceea ce scriu. Invoc cutuma, deşi, în cazul meu, e vorba despre ceva mult mai puţin periculos: textul la care lucrez se află într-o măsură mult mai mare în mintea mea decât în laptop. Există undeva un scaun şi câţiva litri de cafea care mă aşteaptă, voi ajunge la ele cât de curând“. Şi astfel lucrurile curg pe făgaşul normal, între timpul petrecut la biroul de director al Editurii Curtea Veche şi cel de acasă, în faţa laptopului, pentru a pune cap la cap gândurile care vor fi reunite într-un nou manuscris. „Când mă duc la editură, iau scriitorul cu mine pentru că, fără el, fără flerul lui, fără unele din calităţile lui, aş fi mort. Nu pot să spun că fac acelaşi lucru cu directorul când mă întorc acasă. De obicei, îl las în parcare. Pentru că un director, chiar şi de editură, poate fi ceva groaznic de obositor şi nu atât de plăcut cum pare. Adevărul e că Editura Curtea Veche, în acest moment, a reuşit să adune o echipă de oameni tineri şi extraordinar de devotaţi muncii pe care o fac. Există acolo o energie bună care mă face să privesc cu încredere anul care vine, deşi vântul crizei pare să bată şi în câmpia editorială“, a conchis omul de litere.
