Domnul şi doamna Ionişcu s-au cunoscut când ea avea 19 ani, iar el 23. De atunci, au trecut 30 de ani grei, atât de grei încât au părut o sută. Pe cei doi îi uneşte o dragoste inimaginabilă: în urmă cu aproximativ patru ani, ea i-a făcut cadoul suprem, oferindu-i o bucăţică de viaţă. Ionuţ Ionişcu este primul pacient din România care a beneficiat de transplant hepatic de la donator viu pe metoda coreeană.
Pe craiovenii Mariana şi Ionuţ Ionişcu i-am cunoscut la întâlnirea Asociaţiei Transplantaţilor din România, atunci când membrii acesteia au vizitat Bănia pentru campania lor, „Spune Da! Susţine donarea de organe“. Domnul Ionuţ e un tip slăbuţ şi înalt, pe care ciroza căpătată la vârsta de 27 de ani l-a afectat vizibil. Nimeni nu ştie ce a făcut ca această boală să apară atât de devreme. La acel moment, el şi Mariana erau împreună de trei ani. Doamna Ionişcu are privirea plină de speranţe şi e un monument de putere, chiar şi atunci când ochii i se umplu de lacrimi. „Spuneţi că se poate, se poate! Oamenii modeşti trebuie să ştie că se poate!“, îmi spune femeia cu tărie şi convingere. Ea ştie că se poate, la fel şi soţul său.
M-am întânit cu ei pentru a le afla povestea. Greutăţile au început în 1987. „El a trebuit să se opereze de ulcer, avea foarte mari probleme, şi atunci când a fost deschis, domnul profesor Mogoş i-a găsit ficatul terminat. Era asistent universitar, este îngerul nostru păzitor“, povesteşte soţia despre doctorul care le-a călăuzit drumul. Ionuţ Ionişcu este tăcut şi emoţionat; o lasă pe ea să vorbească. „A supravieţuit din ‘87 până în 2009, la transplant, prin regim, tratament, hepatoprotectoare. În 1999, a făcut prima hemoragie digestivă; varicele esofagiene plesnesc şi produc hemoragie, mulţi bolnavi de ciroză mor din această cauză“, explică Mariana Ionişcu.
Primul transplant din România pe metodă coreeană
Dumnezeu i-a încercat de multe ori pe aceşti oameni, dar le-a dat şi o mare bucurie. Deşi medicii le recomandaseră să nu aibă copii, soţii Ionişcu au ales să dea viaţă unui băiat, care acum are 25 de ani şi este perfect sănătos. Au urmat alte hemoragii digestive, în total şapte, iar în 2004 a fost una dintre cele mai grave. „Nu mai era sânge, copilul nostru şi-a adus colegii, eu mergeam în centrul de transfuzie şi mă rugam de oameni să doneze. Şi au donat, am strâns atunci 7,5 litri de sânge. Hemoragia continua, am avut foarte puţine speranţe de viaţă, dar cred că Dumnezeu ne-a protejat tot timpul. A ţinut regim, dar şi dacă adia vântul afară, făcea febră, era slab, îngrozitor de slab, dar probabil şi-a dorit mult să trăiască. Stăteam mai mult în spitale decât acasă“.
Un licăr de speranţă a apărut atunci. Mariana Ionişcu se uită la soţul său cu gingăşie şi continuă povestea: „Noi am fost primii pe care s-a făcut operaţie de la donator viu pe metoda coreeană. În ţară s-au încercat operaţii de la donatori vii, dar au avut foarte multe probleme, era un risc prea mare pentru donatori. Domnul profesor Irinel Popescu l-a trimis pe doctorul Braşoveanu, de la Spitalul Fundeni din Capitală, în Coreea, ei fiind cei mai dezvoltaţi în domeniul transplantului de la donator viu. Pentru că religia lor îi împiedică să ia organe de la cadavre, au învăţat, au studiat şi sunt cei mai buni din lume pe acest domeniu. Noi am avut şansa vieţii noastre să fim primii. De la noi s-a început, iar la Fundeni pe perete este operaţia noastră“.
Şi-a revenit din encefalopatie hepatică
Înainte de transplant, care s-a petrecut în noiembrie 2009, anul 2008 i-a pus la grea încercare pe cei doi. Domnul Ionuţ a început să nu mai fie lucid şi era din ce în ce mai rău. Atunci au aflat: i se inflamase creierul, ficatul nu mai procesa proteina animală şi tot amoniacul şi toxinele mergeau la creier. Avea, în decembrie 2008, encefalopatie hepatică. „Aveam o stare de sevraj, m-au legat de paturi“, începe să spună Ionuţ Ionişcu. „Era ultima fază a cirozei hepatice. Devenea agresiv, se plimba întruna, nu avea stare, linişte. Boala evolua în decursul orelor. Îl ţineau legat în terapie şi aşteptam să moară. Şi-a revenit din encefalopatie, nimeni nu credea că îşi va reveni. Domnul profesor Mogoş mi-a spus că are nevoie de transplant şi că la un an după encefalopatie, fără transplant, nu mai are şanse să trăiască“.
Atunci s-au hotărât să meargă la Bucureşti să intre pe lista de transplant. Ficatul era atât de bolnav încât nici nu i se mai vedea la ecografie. Asta se întâmpla în mai 2009. „Acolo am întâlnit-o pe Liana Gheorghe, şefa clinicii de gastroenterologie, care i-a făcut analize. Meldul lui, un punctaj care stabileşte locul pe lista de transplant, era de 19,5. L-a pus pe lista de transplant, dar erau foarte mulţi care aşteptau. Dânsa ne-a chemat la reevaluare în iunie, el se simţea foarte rău şi ne-a spus despre doctorul Braşoveanu, care era plecat să înveţe transplantul de la donator viu în Coreea. Am întrebat dacă pot eu să-i donez, fiindcă avem aceeaşi grupă de sânge. Era foarte mare lista şi soţul era pe ultima sută de metri. Ne-a spus că în toamnă urma să înceapă acest program“.
„Am ajuns pe locul întâi de pe locul patru“
În cazurile de transplant, donatorul trebuie să fie perfect sănătos. Se fac analizele ficatului, biopsia, analiza la computer tomograf pentru a vedea mărimea ficatului şi dacă rămâne suficient după donare. Atât donatorul, cât şi primitorul sunt controlaţi din cap până în picioare, pentru că o simplă răceală sau o infecţie la o măsea periclitează cu totul transplantul. Asta a făcut şi Mariana Ionişcu, iar apoi, amândoi. „Eu am făcut toate aceste analize. Apoi ne-au chemat în octombrie 2009 să facem analize amândoi. Nici prin minte nu ne trecea că ne vom întoarce în Ajun de Crăciun. Când am intrat în program, eram pe locul patru. Treptat, i-au găsit bolnavi pe unii donatori, din păcate, alţii nu s-au mai prezentat şi am ajuns pe locul întâi de pe locul patru. Mergeam şi mă rugam la biserică şi plângeam pentru că el deja nu mai putea. O singură analiză dacă nu era bună, el nu mai avea şanse la viaţă. Pe listă e greu să primeşti ficat. În noiembrie, doamna conferenţiar Gheorghe ne-a mutat pe amândoi într-o rezervă, să nu cumva să ne îmbolnăvim“, îşi aminteşte femeia.
Într-o dimineaţă, pe 7 noiembrie, rezerva lor era plină de soare. Atunci au primit vestea. „Doamna conferenţiar a intrat la noi şi ne-a spus: «A răsărit soarele şi pentru dumneavoastră. Veţi intra în transplant». Vă daţi seama ce am simţit atunci? Eu am fost convinsă că vom intra, că vom trăi amândoi. El nu a crezut“, povesteşte râzând Mariana Ionişcu. „Pe 11 noiembrie trebuia să intrăm în transplant, fusese ţinută o şedinţă de transplant cu gastroentelorologi, cu toţi specialiştii. Am sunat acasă, am sunat pe toată lumea, a fost o nebunie. Şeful clinicii de anestezie, doctorul Tulbure, era plecat din ţară şi nu se putea intra în sală fără dânsul. Aşa că s-a amânat pentru 12 noiembrie. Înainte de asta am fost prezentaţi la domnul profesor Irinel Popescu, pentru că toţi citeau dosarul, dar nimeni nu ne văzuse la faţă. L-am cunoscut şi pe domnul doctor Braşoveanu, care a făcut operaţia propriu-zisă; cel care a luat ficatul de la mine şi l-a pus la el“.
„Era ca în documentarele de la Auschwitz“
Operaţia lui Ionuţ Ionişcu a durat 15 ore, iar a soţiei – opt ore. El a avut hemoragii masive şi era să piardă lupta cu viaţa de câteva ori. Dar inima continua să bată. Nu s-a lăsat, ştia că trebuia să rămână în viaţă pentru a-i mulţumi soţiei pentru darul imens pe care i l-a făcut. S-au revăzut după cinci zile. „Nu puteam să spun nimic. Doar o ţineam de mână şi plângeam“, povesteşte bărbatul. S-au refăcut cu greu, iar Mariana îşi aminteşte că soţul ei era ca în documentarele de la Auschwitz. Nu mai avea carne pe el. De regulă, la un transplant, bolnavul slăbeşte în jur de zece kilograme.
Au trecut peste acest hop, dar nu a fost ultimul. La şase luni după transplant, artera care făcea legătura cu ficatul se blocase, iar domnul Ionişcu avea, din nou, ficatul bolnav. O intervenţie făcută la Milano, prin sprijinul necontenit al Fundaţiei „Dan Setlacec“, fosta Fundaţie pentru Chirurgia Ficatului, patronată de Irinel Popescu, i-a salvat viaţa. Acum, regimul de viaţă al lui Ionuţ Ionişcu include imunosupresoare, ale căror efecte secundare nu sunt uşor de suportat, şi obişnuita dietă. Nu a fumat şi nu a băut niciodată, iar de prăjeli nici nu poate fi vorba la ei în casă.
„Eu trăiesc prin ea“
Lista mulţumirilor celor doi e lungă. „Domnii doctori Mogoş, Cazacu, Şurlin, Ciurea, Georgescu, Pârvu, doamna Sevastiţa Iordache şi doamna Liana Gheorghe, doctorul Săftoiu şi doctorul Matei, medicul curant, post-transplant, care acum mă ţine în viaţă. Să nu uităm, vă rog, de doamnele asistente de aici, de la Craiova, Silvia, Carmen şi Dana, şi de sora şi cumnatul meu, Flora şi Costin Dumitrescu, care au fost mereu acolo. Toţi se luminează când ne văd, când ştiu lupta prin care am trecut şi că am reuşit“, ţine să spună omul care trăieşte prin soţia sa.
Însă nimic nu ar fi fost posibil fără un anumit semn de sus. Dumnezeu a fost acolo. De asta sunt convinşi cei doi. Şi poate că şi amânarea operaţiei lor de transplant cu o zi nu a fost întâmplătoare. Pe 12 noiembrie 2009, în calendarul creştin-ortodox, este sărbătorit sfântul Ioan cel Milostiv, ocrotitorul celor sărmani. „Eu atât vreau să vă spun. Îi mulţumesc soţiei mele că mi-a dat viaţă. Datorită ei trăiesc. Eu trăiesc prin ea“, a încheiat timid domnul Ionişcu, poreclit „ultimul mohican“, singurul care a rămas în viaţă atunci când alţi bolnavi mureau. Povestea lui şi a soţiei este un exemplu de luptă, iar cuvintele ei, chiar dacă sunt repetate, trebuie să dea speranţă tuturor celor ce au încetat să creadă: „Spuneţi că se poate, se poate! Oamenii modeşti trebuie să ştie că se poate!“. Ei ştiu cel mai bine asta.
